Indragostiti de poezie

Administrativ

04/06/2016

 ANA-CRISTINA POPESCU

 SINUSOIDE  –  TEATRU

volumul in format pdf

 

Rădăcini de păpădie

Piesă într-un act

 Personajele: Păpădie, Trifoi, Omul cu valiza diplomatică.

Decorul: (Un câmp plin de verdeață, pe marginea câmpului sunt câțiva arbori și în mijloc se află o colibă.)

Păpădie: Ascultați! (Se aud cântecele păsărilor.) E o splendoare! Sunt aici de câteva zile și pot spune că mi-am găsit liniștea. La oraș mă trezeam în zgomotele asurzitoare ale tramvaielor, mașinilor, pe muzica infernală a vecinului de apartament, mă trezeam ascultând radioul vecinilor ce se pregăteau să meargă la serviciu. Eu doream liniște, atâta doream! A, poate doriți să spuneți că eu nu mă duceam la serviciu? Vă înșelați. În fiecare dimineață mă duceam la serviciu, dar ceream un strop de liniște. Gândiți-vă! Deschideți ochii dimineața și cineva se ceartă, altcineva strigă, radioul se vaită acompaniat de televizor, mașinile par să rupă asfaltul. S-a dus toată odihna de peste noapte. Dar, dacă vă spălați și îmbrăcați în liniște pentru a merge la serviciu? Ce spuneți atunci? (zâmbește) Ce spuneți? (așteaptă) O să am o zi bună? (așteaptă) Firesc că o să aveți o zi mai bună, mai liniștită, nici nu simțiți gălăgia serviciului. (Se plimbă.) Dar să pleci amețit de cap, pe zgomote artificiale spre o altă dezordine, clachezi la un moment dat. (Se așează pe iarbă. Păsările cântă. Se ridică.) Da, știu! Poate doriți să dați vina pe păsări. Ele n-au nicio vină. Mi-au adus atâta liniște și pace în suflet. (Se aude ciripitul păsărilor.) Nu, ele nu sunt gălăgioase. Cântă atât de frumos! În fiecare dimineață aș putea dormi pe cântecul lor. E atâta liniște în acest cântec natural. Ascultați! (Ciripit de păsărele.) În dimineața aceasta nu mai vreau să mă las legănat de cântecul lor și să dorm până ce razele soarelui îmi vor săruta pleoapele, vreau pur și simplu să-l ascult, să mă încarc de energia lui divină. (Ascultă.) Nimic nu poate egala această muzică. Da, cunosc! Marii compozitori ce reușesc să reproducă cântecul păsărilor. Fals! Uite! Ascultați! Vrăbiuța aceasta spune ceva. Ce anume? Doar ascultând-o dimineață de dimineață veți înțelege. Nu, nu cred! Înainte de a scrie o arie ascultau glasul păsărilor? Degeaba! Artificialul nu poate să înlocuiască ce este natural. Am încercat. Să nu credeți că nu am încercat! Într-o dimineață, pe când locuiam la oraș, am pus și eu muzică. Primisem o înregistrare cu niște păsări de la un prieten. Păsările cântau, dar o făceau degeaba. Numai senzația că mașinăria redă niște cântece apuse îmi dădea o stare de disconfort. Acum sunt liniștit. Câtă liniște am aflat în armonia cântecului lor. Ascultați și voi! Nu, nu se ceartă! Și dacă s-ar certa? E atât de armonioasă cearta lor și liniștitoare ca dragostea mamei. Mama. Mi-a povestit cândva de păsărele. Eram foarte mic pe atunci. Au trecut anii. (Merge spre colibă, intră o clipă, se întoarce cu o lopată). Poate mă întrebați ce caut eu aici? Caut, caut rădăcini de păpădie. În locul acesta, an de an, am adunat o mulțime de rădăcini de păpădie. Între timp mi-am făcut o colibă să am unde să-mi plec capul cât timp sunt în vacanță. De ce în vacanță? Ascultați! (Se sprijină în lopată.) E atâta liniște! (așteaptă) Păsărelele? Ele dau liniștii mai mult farmec. Am venit și anul acesta după ce o ploaie zdravănă de primăvară. Se spune că cel mai bine se recoltează rădăcina păpădiei după ploaie. Tot ce-i posibil. Dacă te uiți spre societatea asta a noastră, de fiecare dată când o ploaie frământă o instituție, se cerne pe urmă nisipul. Noroiul? Ce mai contează? Rădăcinile de păpădie au proprietăți vindecătoare. Dacă vindecă cancerul societății? Societatea e bolnavă? Vedeți voi. Eu asta caut an de an, caut rădăcina care să vindece cancerul. (Sapă pământul cu lopata după o rădăcină de păpădie.) Oamenii mi-au pus numele Păpădie. Și pentru voi tot Păpădie sunt. Am început să mă obișnuiesc cu acest nume. Îmi place. Simt că face parte din mine. (Ridică rădăcina de păpădie și aruncă lopata.) E asemenea unei regine. (Scapă rădăcina.) Ascultați! E o ciocârlie! (Ascultă un moment cântecul.) Și vrăbiuță? Vrăbiuța are cel mai limpede cântec, e mai domestică, mai pe înțelesul oamenilor, dar trebuie să ai răbdare să o asculți, s-o înțelegi. Atunci cântecul ei îți pătrunde fiecare celulă și vindecă tot ce-ai neglijat cândva. (Se aud vrăbiile.) Cântecul lor e aidoma rădăcinii de păpădie, cercetează imperfecțiunile firii, le ceartă și le vindecă cu muzica unei licori magice. Nu e limpede? Vrăbiile se ceartă? (Se plimbă.) Nu le înțelegeți. Cu cât îți expui mai bine părerea, aria ta tinde să devină o capodoperă. Oamenii partidelor politice? Ei știu cel mai bine să facă acest lucru. (Se așează pe iarbă obosit să mai alerge din loc în loc. Culege o păpădie a cărei floare s-a ascuns sub semnul semințelor. Suflă peste semințe ca acestea să-și ia zborul.) A fost un fir de păpădie ce s-a grăbit să aducă rod. Mai bine. Sunt atât de rare anul acesta. (Din loc în loc, pe câmp se pot vedea florile galbene ale păpădiei.) Vântul o să-i poarte semința și o să crească anul următor mai multe plante. Cu cât sunt mai multe plante, cu atât sunt mai multe semințe și șansa vindecării societății bolnave, roasă de cancer e mai mare. De ce s-a îmbolnăvit? De ce cancer? E simplu. Privește iarba! Ascultă vrăbiile! Acum simțiți liniște. Vă înțeleg. Și eu simt la fel, dar pătrundeți dincolo de ceea ce simțiți pe moment. (Culege un fir de iarbă și încă unul.) Priviți firele acestea de iarbă! Sunt fire de iarbă, îmi veți spune. Da, e adevărat, sunt fire de iarbă. Unul și-a ascuțit sabia și încearcă să urce cât mai sus pe scările văzduhului, în timp ce altul culege roua dimineții și parfumul florilor. Cel care urcă în văzduh va deveni în scurt timp o păstaie ce aleargă după soare. Sorele îi fură culoarea și se usucă. (Ascultă.) Firul de iarbă fură culoarea soarelui? Fânul? Dacă voi spuneți, eu aș spune mai degrabă lăcomia de a aduna ce-i mai presus de puterile tale. Când aduni prea mult te îmbolnăvești, simți așa, o slăbiciune și totuși te arunci și mai sus în văzduh până ce boala îți va cuprinde fiecare celulă, te va mări mai mult decât ți-ai imaginat și când nici nu te aștepți, după ce a cucerit și ultima ta fărâmă de energie te va secera și vei gusta sângele rece al pământului. Din cauza aceasta recoltez rădăcini de păpădie. Sunt aici, la casa mea de vacanță, de câteva zile! M-am hrănit cu frunze de păpădie. Sunt foarte fragede acum și gustoase. Pe timpul războiului am auzit că oamenii le consumau neavând ce altceva să mănânce. N-au ei idee câte piedici au învins în organismul lor cu aceste fabrici de minerale și vitamine. Oligoelemente? Da, doar acestea ajută. Fără ele rodul ar apune. (Se așează pe iarbă și culege o altă păpădie. Mângâie floarea galbenă.) Anul trecut am făcut sirop din florile acestea ce-ți răpesc privirea cu frumusețea lor. L-am amestecat cu miere. Mai am o sticluță cu sirop. L-am adus cu mine. E în colibă. Doriți sirop de păpădie? Nu pot să vă dau. Trebuie să descoperiți singuri gustul galben al sănătății. Veniți cu mine pe câmp primăvara și doar așa îl veți culege și înțelege. Veți deveni asemenea albinelor care cercetează firea naturii. (Pe câmp își face apariția un alt om.)

Trifoi: Ce faci, Păpădie? Vorbești singur?

Păpădie: Vorbesc cu voi, cu voi oamenii ce nu înțelegeți nimic, nu înțelegeți taina rădăcinilor, nu cunoașteți gustul galben al vieții.

Trifoi: Eu nu mai văd pe nimeni aici! (Se uită în jur.)

Păpădie: Și noi cine suntem?

Trifoi: Doi nebuni, unul ce aleargă după ierburi de leac și altul după trifoi.

Păpădie: Mai ai mulți iepuri, Trifoi?

Trifoi: Mulți, Păpădie, mulți! Toată ziua alerg pe câmp după trifoi pentru ei.

Păpădie: Mai vinde și tu din ei. Am auzit că vor face masă mare de Pogorârea Sfântului Duh cei de la pardid, căci vin alegerile. S-ar putea să-ți fie plătiți foarte bine. Poate s-au plictisit de prea multă carne tradițională și preferă și ei ceva mai repede, un iepur.

Trifoi: De-ar alerga și ei spre vremuri mai bune, dar ei stau în față, pe urmă, după ce ștampila le-a atins numele pe hârtie își ascut urechile, fug din fața responsabilităților ca iepurii din fața umbrei și se ascund în tufișuri lăsându-ne să ne descurcăm singuri.

Păpădie: Lasă asta. Aici e trifoi bun. Anul acesta am văzut multe fire cu patru foi.

Trifoi: Tu vorbești de noroc ca despre o plantă ce o culegi de pe câmp.

Păpădie: Nu înțelegeți voi. Nu știți voi unde să căutați rădăcina.

Trifoi: Ai recoltat multe rădăcini de păpădie anul acesta?

(Păpădie se duce în colibă și se întoarce cu o găleată plină cu rădăcini.)

Păpădie: Puține, parcă s-au ascuns, nici florile nu le mai dau de gol.

Trifoi: Ar trebui să mai schimbi și tu locul. Pe acesta l-ai cam pustiit.

Păpădie: Dar las sămânța să pătrundă solul pentru o altă plantă. Eu adun rădăcina bătrână, acea rădăcină ce a știut să înflorească.

Trifoi: Se pot consuma crude?

Păpădie: Se pot.

(Trifoi ia o rădăcină de păpădie și mușcă din ea.)

Trifoi: E foarte amară!

Păpădie: Conține taraxacină, un remediu pentru afecțiunile hepatice.

Trifoi: Și cum se poate îndulci această amărăciune?

Păpădie: Sirop, ceai.

Trifoi: E tare amară!

Păpădie: Și cancerul acestei societăți e amar. O amărăciune poate scoate o altă amărăciune.

Trifoi: Când faci sirop să mă ai și pe mine în vedere. Doresc să cumpăr și eu o sticlă.

Păpădie: Anul acesta nu cred că mai fac sirop de păpădie. O să le vând unui medic homeopat. El știe mai bine să prepare licoarea magică ce vindecă cancerul. O să-mi dea câțiva lei pe ele, dar ajut mulți oameni să se salveze.

Trifoi: O să cumpăr și eu leacul! (Se așează pe iarbă și continuă să muște din bucata de rădăcină. Păpădie răstoarnă rădăcinile din găleată pe iarbă.)

Păpădie: Trebuie să le usuc!

Trifoi: Îmi dai și mie o mână de rădăcini uscate pentru ceai?

Păpădie: Îți dau. Te grăbești?

Trifoi: Nu. Iepurii au mâncat bine de dimineață.

Păpădie: Te rog să păzești aceste rădăcini până mă duc eu pe câmpul din partea de est să văd dacă mai găsesc pe acolo ceva păpădie.

Trifoi: Mergi fără grijă. Aici mă găsești când te întorci.

(Păpădie pleacă. Trifoi își plimbă mâna peste rădăcinile de păpădie.)

 

Scena II

 

Trifoi: Cred că Păpădie face bani frumoși pe rădăcinile acestea. Și el se ia de iepurii mei. O să iau și eu câteva rădăcini. (Își îndeasă în buzunare rădăcini de păpădie.) O să creadă că uscându-se nu mai sunt așa de voluminoase pentru a umple o găleată. De fapt el se pricepe la rădăcini. Aleargă după ele an de an. Pe cine mint? (Scoate rădăcinile de păpădie din buzunar și le pune în găleată. Face acest lucru și cu cele de pe iarbă.) O să le iau pe toate și o să plec acasă. Când o să mă întâlnesc cu Păpădie o să-i spun că a intervenit ceva urgent, am uitat ceva și am plecat. Rădăcinile? De unde să știu eu ce s-a întâmplat cu rădăcinile? Le voi vinde între timp. Nu trebuie să știe Păpădie.

(Pe câmp apare un om cu o valiză diplomat.)

Omul cu valiză diplomatică: Bun lucru! Văd că ai adunat rădăcini de păpădie. Ce faci cu ele?

Trifoi (Îl privește cu atenție, pentru el: Trebuie să fie medicul de care-mi vorbea Păpădie!) Rădăcini de vânzare! Cumpărați rădăcini de păpădie! Vindecă orice boală!

Omul cu valiză diplomatică: (Se uită în jur.) Sunt doar eu. Vrei să-mi vinzi rădăcinile acestea?

Trifoi: Rădăcini de vânzare! Cumpărați rădăcini de păpădie! Vindecă orice boală!

Omul cu valiză diplomatică: Cred că omul e bolnav, știe un singur lucru că are rădăcini de păpădie pe care dorește să le vândă. O să i le cumpăr. Îl ajut. Probabil e un amărât ce-și duce traiul cu greu de pe o zi pe alta. Văd eu la ce folosesc. Deocamdată eu sunt aici să cercetez salcâmii. Fac un studiu în legătură cu mierea de salcâm. Poate o să analizez ce proprietăți are mierea de salcâm în combinație cu rădăcina de păpădie. Din câte cunosc rădăcina păpădiei este amară, combinând amarul cu dulcele va rezulta ceva bun. Și ce-i amar poate să fie îndulcit.

Trifoi: (neatent la ce spune cel de lângă el): Rădăcini de vânzare! Cumpărați rădăcini de păpădie! Vindecă orice boală!

Omul cu valiză diplomatică: Cât ceri pe ele?

Trifoi: E primul an când comercializez rădăcini de păpădie.

Omul cu valiză diplomatică: (Scoate cinci baconte de o sută de lei din portofel.) E bine?

Trifoi: (Ia fericit banii și-i oferă găleata cu rădăcini de păpădie.): E bine.

(Trifoi fuge de pe câmp fericit. Omul cu valiză diplomatică se uită la salcâmii plini de floare ce înconjurau câmpul.)

 

Scena III

 

Păpădie își face apariția cu o altă găleată plină cu rădăcini.

Păpădie: Trifoi! Trifoi unde ești? Am găsit rădăcini de păpădie!

Omul cu valiză diplomatică: Nu mă vede. (Se apropie de Păpădie ce-l caută pe Trifoi.) A plecat.

Păpădie: Cine?

Omul cu valiză diplomatică: Cel care vindea rădăcini de păpădie pe câmp.

Păpădie: Trifoi?

Omul cu valiză diplomatică: Probabil.

Păpădie: Vindea rădăcini de păpădie?

Omul cu valiză diplomatică: Văd că aici e o modă a rădăcinilor de păpădie. Și tu ai rădăcini de păpădie de vânzare?

Păpădie (strângând găleata în brațe): Rădăcinile mele nu sunt de vânzare. Eu nu am rădăcini de vânzare.

Omul cu valiză diplomatică: (Pleacă.) E un ciudat. (Părăsește câmpul.)

Păpădie: Știam. Vrăbiile mi-au deschis ochii, dar am refuzat să ascult glasul rațiunii. Și când te gândești că vrăbiile se descurcă iarna datorită îndrăznelii lor de a aduna firmituri din găleata altora. Mulți ar asocia îndrăznela vrăbiilor cu obrăznicia, dar nu au dreptate. Într-o lume mâncată de interese trebuie să înveți cum să supreviețuiești. Te poate ajuta o rădăcină de păpădie sau un ciripit de vrabie. (Se așează pe iarbă strângând la piept găleata cu rădăcini de păpădie.) Trifoi e o vrabie pe timp de iarnă. Cum să vindeci o societate bolnavă de cancer cu ajutorul vrăbiilor ce nu cunosc măsura lucrurilor? Ridicol. Ei nu cunosc gramajul unei lingurițe și se otrăvesc însetați de grandoare. (Strânge și mai tare găleata în brațe ridicând genunchii la piept ca un semn al apărării. Vrăbiile cântă.) Trebuie să păzesc rădăcinile de vrăbii. Sunt din ce în ce mai multe vrăbii în lume. Fără aceste rădăcini de păpădie o să murim, iar vrăbiile stau la pândă. Până când alergați după iarba vindecătoare? (Un moment e liniște. Păpădie se ridică fără să lase găleata din brațe.) Am găsit atâta liniște pe câmp. Verdele îmi lumina ochii, cântecul păsărilor îmi vindeca sufletul, dar au venit și aici. Au venit să fure, să îmbolnăvească și oaza de albastru în care te mai puteai regăsi. Rădăcinile mele de păpădie, ultima șansă a unei societăți bolnave. Cred că am stat prea mult pe câmp anul acesta. (Apucă toarta de la găleată cu mâna dreaptă și pornește spre casă.)

Ușa pierdută

Personajele: X, Femeia cu chipul angelic, Bătâna țigancă, Copilul, Bătrânul, Copila cu părul galben, Femeia despletită, Femeia în negru, Groparul, Preotul, Cântărețul, Baba 1, Baba 2, Omul cu sticla, Femeia fără chip, Cei șapte draci, Femeia văduvă, Cei trei copii.

Actul I

Decorul: Mai multe uși.

Personajele: X, Femeia cu chipul angelic, Bătâna țigancă, Copilul, Bătrânul, Copila cu părul galben, Femeia despletită, Femeia în negru.

X (Are o valiză  pe care o poartă cu el din loc în loc.) Am obosit. Mi-a spus cândva o prietenă din adolescență că, dacă voi pleca departe, va lăsa mereu o ușă deschisă pentru mine. Au trecut anii. Să fii trecut zece, cincisprezece ani? Nu mai știu. Trist este că de trei luni caut ușa deschisă a fostei mele prietene și n-o mai găsesc. Am căutat-o inițial în locul unde i-am întors spatele, dar mi-au răspuns glasurile din spatele altor uși că a plecat departe. Unde? Nu am reușit să aflu. (Pune valiza jos și se așează pe ea.) Chiar am obosit. Am bătut la multe uși. N-aveți idee câte uși am întâlnit. Am întâlnit uși de lemn ce ascundeau în spatele lor chipuri ofilite, uși de fier cu glas ruginit. Și pe aici sunt numai uși. (Se ridică de pe valiză și se apropie de uși.) La care să bat? Aici e o ușă albă. (Se plimbă arătând spre fiecare ușă.) Poate e prea bătrână. (Se depărtează de ușa albă.) La stânga este o ușă verde. Poate e o pesonă prea tânără în spatele acestei uși. Eu caut pe cineva cam de vârsta mea. La dreapta e o ușă neagră. (Aleargă spre ușa din dreapta.) Nu, ușa neagră n-o vreau, ascunde atâta mister. Uite o ușă roșie! Nu, prietena mea nu iubea această culoare. Nu știu de ce prefera culorile reci. Aș alege ușa galbenă, dar mi-e teamă că lumina a cărui chip trag nădejdea să se ascundă în spatele ei, este o mare pată de întuneric. Sunt prea multe uși și în spatele lor nicio soluție. Să încerc totuși. O să încerc ușa albastră. E la mijlocul drumului și pare să reflecte ochii senini ai ființei ce a ținut cândva la mine. Poate-i sunt și acum drag, dar n-o găsesc să-i citesc sufletul. (Bate la ușa albastră. Ușa se deschide și se arată în spatele ei chipul angelic a unei femei tinere.)

X: Bună ziua. Caut pe cineva, pe cineva din trecutul meu, dar cred că am greșit. M-am rătăcit iarăși în propria-mi neputință. M-am rătăcit fugind din fața unei uși deschise cândva. M-am rătăcit printre prea multe uși închise.

Femeia cu chipul angelic: N-ai greșit ușa. Pe mine mă căutai. Căutai tinerețea pierdută. (Râde.) I-ai întors spatele. Ar fi fost foarte frumos, dar n-ai știut să-i guști buzele, să-i ghicești chipul. (Râde și aleargă prin fața altor uși, lăsând ușa din spatele căreia s-a ivit deschisă.) N-ai știut s-o prinzi în brațe și să n-o lași să zboare. (Femeia cu chipul angelic începe să danseze în jurul lui X).

X: Încetează! Acum n-o să mai găsesc ușa adevărată prea curând. Încetează! (Femeia cu chipul angelic nu-l ascultă și dansează, de această dată trecând sfidător prin fața ușilor închise, apoi făcând o altă rotație în jurul lui.)

Femeia cu chipul angelic: Dansează cu mine! (Îl ia de mână și-l trage după ea, dar X se împotrivește și ea renunță să-l mai cheme la dans, își continuă dansul singură.)

X: Îmi amintesc de Gavrilescu. N-a reușit să ghicească țiganca. S-a încurcat. L-am citit pe Eliade în studenție. Au trecut ceva ani de atunci. (Se adresează celei care dansează.) Încetează! (Femeia cu chipul angelic nu-l ascultă. Ea continuă dansul.) Am întors spatele florii mele din liceu și am zburat. În studenție am cunoscut multe flori, dar niciuna nu a avut strălucirea celei ce mi-a deschis petalele sufletului. Trebuia s-o iau cu mine, dar am fost egoist. Ea a fost bună, s-a gândit la mine când mi-a spus că va lăsa ușa deschisă spre a găsi o alinare. Dar nu găsesc ușa. (Femeia cu chipul angelic s-a așezat între timp pe valiza lui X și a început să-l privească cu insistență.)

Femeia cu chipul angelic: Încearcă ușa roșie! Contrarile se atrag!

X: Ce cauți tu pe valiza mea? (Se apropie de valiză. Femeia cu chipul angelic fuge și se apropie de ușa lăsată deschisă.

Femeia cu chipul angelic: N-o să găsești ușa niciodată! Ușa ta e pierdută! Ai pierdut-o rătăcind printre uși închise! Acum e prea târziu! (Râde închizând ușa.)

X: În sfârșit e liniște. A fost atâta zgomot degeaba. (Se așează o clipă pe valiză și își ștege fruntea de parcă ar fi dorit să alunge un vis urât.) Ușa roșie? Dacă între timp a ales să iubească văzduhul sângeriu? Și ea era ca o floare plăpândă de mac. Era atât de firavă și totuși avea atâta farmec, încât toată natura părea să-i înalțe imnuri. (Se ridică de pe valiză.) Imginați-vă o floare de mac în mijlocul unui lan de grâu. Toată lumina din jurul ei i-ar mângâia petalele însângerate, iar ea ar fi regina. Așa era floarea mea, prietena mea din adolescență. (Se apropie de ușa roșie.) A plâns mult când am plecat. Dacă vântul în încercarea de a-i usca roua lacrimilor de pe îmbujoratele petale le-a răpit? Nu, nu pot să cred că a fost atât de crud. Să încerc ușa cea roșie. (Bate la ușă. Ușa se deschide și se arată în spatele ușii o țigancă bătrână.)

X: Am greșit. Mereu greșesc. Căutam un  înger blând. Mă scuzați.

Bătrâna țigancă: Ai găsit ceea ce căutai. Eu rezolv toate problemele. (Scoate din buzunarul fustei un glob.) Atinge acest glob! Prin atingere el se va roti și îți va spune ceea ce cauți.

X: Iarăși rotație? Nu vreau! Femeia cu chipul angelic a dansat în jurul meu. Dumneavoastră doriți să rotesc globul. E prea mult.

Bătrâna țigancă: Atinge-l! Se va roti singur. Are nevoie de un îndemn. Fără călăuză nimeni nu aleargă, se rătăcește, nu-și va cunoaște niciodată adevărata cale.

X: Eu nu doresc să cunosc nimic!

Bătrâna țigancă: Atunci de ce ai bătut la ușa mea?

X: Caut ușa ce a rămas deschisă cândva. Mi-e teamă că vântul a închis-o din greșeală.

Bătrâna țigancă: Așadar cauți ceva?

X: Nu caut nimic. Am greșit ușa.

Bătrâna țigancă: E un rătăcit, a încurcat ața destinului și nu mai poate deznoda firul. (Părăsește ușa și aleargă. Rotește globul.) Știam. E un om pierdut. Globul meu vede ceea ce oamenii nu pricep.

X: Mă obosește. (Pornește spre valiză și se așează pe ea.) Totul pare să se rotească în jurul meu. (Bătrâna țigancă intră pe ușa roșie râzând. Ușa se închide în urma ei.)

Bătrâna țigancă (din spatele ușii închise): E pierdut!

X: Mi-a spus cândva ea, ea, prietena mea din adolescență, că eu sunt precum roua ce cade peste natură vara, în zori. Răcoresc, sunt plin de energie o clipă, pe urmă, când soarele își deschide ochiul în văzduh și își aruncă privirea spre pământ, mă usuc ca pomul fără rădăcini. M-a îndemnat să mă înalț, să devin izvor, dar eu râdeam și preferam răcoarea din zori, fără să mă gândesc la focul ce mă pândea din umbră. (Se ridică de pe valiză.) Da! Ușa albă! Poate, poate e un izvor, o mireasă ce mă așteaptă de ani de zile să mă întorc. Aleargă spre ușa albă și bate la ușă. (Ușa se deschide și se ivește în prag un copil.)

X: Un copil!

Copilul: Cine sunteți?

X: Eu caut, caut o ușă în spatele căreia se află o tânără femeie.

Copilul: O tânără femeie?

X: Cred că are în jur de treizeci și cinci de ani.

Copilul: Aici sunt doar eu. Aceasta e ușa mea. Mi-a lăsat-o bunica când a plecat. Mi-a spus să am grijă de ea, fiindcă noroiul pândește pe la toate colțurile să acopere tot ceea ce este mai pur în lume.

X: Și eu am fost cândva copil. Am avut și eu o ușa albă, dar nu mi-a păsat de nisipul ce se vântura prin fața ei, de furtunile ce-i rodeau chipul.

Copilul: De ce-ai bătut la ușa mea?

X: Încercam să-mi amintesc, dar am bătut la o ușă pierdută demult.

Copilul: Nicio ușă nu e pierdută. Te-ai rătăcit. Probabil ai uitat albul ce-ți călăuzea pașii în anii copilăriei spre a urca scările cetății.

X: Nu-mi amintesc visele de atunci.

Copilul: Haide să ne jucăm! O să-ți amintești. Jocul e cel mai bun medicament pentru a-ți aminti. (Îl prinde de mâini și îl trage după el. Se rotesc.)

X: Nu vreau să mă joc! Nu-mi place să mă rotesc! Nu mai sunt copil!

Copilul: Dar dorești să-ți amintești?

X: Nu-mi mai doresc nimic.

Copilul (îi lasă mâinile dezamăgit): E pierdut. Nu înțelege taina jocului. (Se retrage în spatele ușii albe în timp ce X se duce spre valiza lui, de această dată se așează pe drumul prăfuit și ia valiza în brațe.)

X: Era demult. Stăteam pe o bancă într-un parc. Era salcâmul în floare. Atâta parfum! O splendoare albă cu miros amețitor. O așteptam. Amețit de profunzimea florilor nici nu am observat-o când s-a așezat lângă mine pe bancă. Venise! Doream să o cer în căsătorie, dar o teamă ce nu mi-o pot explica mă împiedica să fac acest lucru. Era cel mai potrivit moment, salcâmul în floare și dragostea noastră eternă. Am fost un laș. I-am vorbit despre banalități, pe urmă i-am spus că o să plec departe. Am ales să plec fugind de căsătorie. Ochii ei s-au umezit și eu am plecat din locul cel cald al dragostei. Simțeam că las în urmă cel mai special parfum, dar nu m-am oprit, mi-am continuat grăbit drumul. Nu am întors nici măcar privirea în urmă spre ușa ce mi-a lăsat-o deschisă spre a nu mă rătăci printe cioburile ce le făceam la fiecare pas. (Lasă valiza și se ridică. Aleargă spre ușa verde.) Asta este ușa! Ușa verde! Cum de nu m-am gândit? Primăvară! Verdeață! Salcâmi! (Bate la ușă. Ușa se deschide. Se arată în pragul ușii un bătrân.)

X: Căutam o tânără femeie, mă scuzați!

Bătrânul: Ce anotimp este acum?

X: E primăvară.

Bătrânul: În sfârșit e primăvară! De când aștept primăvara! De când aștept să bată cineva la ușa mea și să mă dezlege de bătrânețe. Verdeața a cucerit natura, iar eu o să alung masca neputinței. (Părăsește ușa. Aleargă prin spatele altor uși și se transformă într-un tânăr plin de viață.)

X: Ce nebunie! (Se retrage speriat spre valiza lui.)

Bătrânul: Câtă fericire! Câtă verdeață! Câtă lumină! Câtă tinerețe! (Câteva raze de soare aleargă după el.) Soarele! Vrea să-mi usuce chipul și să îmbătrânesc iarăși. Să mă ascund. (Intră pe ușa verde și o închide în urma lui.)

X: Iarăși am greșit. O să încerc ușa galbenă. (Merge spre ușa galbenă. Bate la ușă. Ușa se deschide și se arată o copilă de optsprezece, nouăsprezece ani, o copilă cu un păr galben ce-i ajungea până-n călcâie.)

Copila cu părul galben: Cauți pe cineva?

X: Tu trebuie să fii sora soarelui?

Copila cu părul galben: Sunt sora focului, a șarpelui de munte ce pândește printre stânci. Sunt ageră și sprintenă. Mă aprind într-o clipă și ard totul în jur. Apar ca un fulger din spatele stâncii și frig prada în veninul colților mei.

X: Mă scuzați. Eu caut pe altcineva.

Copila cu părul galben: Pe mine mă cauți. (Aleargă, lăsând ușa deschisă. Se așează pe jos, lângă valiză.)

X: Ce faci acolo?

Copila cu părul galben: Iau foc. O să ardă.

X: Pleacă de lângă valiza mea!

Copila cu părul galben: E timpul! (Pletele copilei par să ardă și valiza ia foc.) Te-ai rătăcit printre amintirile acestei valize. E timpul să te eliberezi!

(X aleargă spre valiză și stinge focul, înainte ca acesta să provoace mari stricăciuni obiectului. Copila cu părul galben se ascunde în spatele ușii galbene.)

X: A mai rămas o singură ușă, ușa cea neagră. Ce răspuns aș putea afla în spatele acestei uși? (Se plimbă.) Speranța și negrul nu prea fac casă bună. (Se plimbă.) O să încerc. (Bate la ușă. Ușa se deschide și două femei apar la lumină. Femeia cea tânără, despletită și îmbrăcată sumar se apropie de X și încearcă să-l ademenească prin priviri calde. Femeia bătrână, îmbrăcată în negru, aleargă spre un colț retras și se pitește la pământ, pe urmă își ascunde chipul în palme.)

Femeia despletită: Mă cunoști?

X: Nu.

Femeia despletită: Sunt viața ta de odinioară. Încearcă să-ți amintești ce bine ne simțeam împreună! Mergeam la bal, gustam vin, pe urmă dansam până-n zori. Dimineața mă adormeai la pieptul tău până ce soarele de amiază îți ridica pleoapele.

X: Am fugit de tine. Nu-mi placi! Mi-ai mâncat ani din viață.

Femeia despletită: Mă placi, dar nu vrei să recunoști. (Îl ia de mână, pe urmă își pune capul pe pieptul lui. X e pierdut în gânduri. Femeia despletită își încolăcește brațele în jurul lui. Fredonează ceva.)

X: Pleacă! (Îi ia brațele din jurul lui și o împinge.)

Femeia despletită: M-ai lovit. Ești rău, dar te iert. (Se apropie de el zâmbind. Îl mângăie cu degetele pe brațe.)

X: Nu te mai vreau. (O împinge din nou, iar aceasta cade.)

Femeia despletită (plângând): Nu mă mai iubești!

X: Nu te-am iubit niciodată. M-am lăsat ademenit de spinii tăi văruiți cu parfum de floare. Să nu apari în fața mea!

(Femeia despletită se târăște până la picioarele lui X și le ia în brațe.)

Femeia despletită: Nu mă lăsa! Te rog să nu mă abandonezi! O să mor, dacă mă părăsești! Ai milă de tot ce-a fost frumos!

X: Dă-mi drumul!

Femeia despletită: Nu pot, te iubesc! (Plânge.)

X: Tu nu cunoști dragostea. Ești un șarpe viclean. Nu mă voi lăsa ademenit iarăși. (Își eliberează picioarele. Femeia despletită rămâne pe jos plângând.) Mi-ai înlănțuit picioarele ca să uit drumul? De această dată ai pierdut.

Femeia despletită: (Se ridică.) Mă părăsești?

X: Da.

Femeia despletită: Tu ai pierdut. Ai pierdut o viață dulce ca mierea.

X: Mierea acelei vieți este amară. Am pierdut adevărata dragoste pentru o iluzie de-o clipă.

Femeia despletită: Oricum ai pierdut și dragostea și plăcerea de-o clipă. (Râde.) Ești un prost. Niciodată nu ai știut să trăiești. Ești un om pierdut. (Se ascunde în spatele ușii negre.)

X (se apropie de femeia ce s-a retras într-un colț): Cine ești? (Se apleacă și-i ia palmele de pe față. Îi privește chipul și face un pas în spate.)

Femeia în negru: M-ai recunoscut? (Se ridică.)

X: Ești mama singurei mele prietene adevărate.

Femeia în negru: Te-a așteptat șapte ani până ce s-a ofilit și a căzut într-o seară.

X: Unde este ea? Mi-e dor s-o întâlnesc. Era așa frumoasă dragostea! Era căldură și libertate, era cer și verdeață, rază de soare și mac îmbujorat.

Femeia în negru: Te-a așteptat mult. A așteptat să te întorci la ea. Tresărea la fiecare adiere de vânt crezând că ești tu, pe urmă s-a îmbolnăvit de dor.

X: Unde este acum? Îmi doresc s-o văd!

Femeia în negru (se apropie de el): N-ai înțeles?

X: Ce să înțeleg?

Femeia în negru: A murit. Nepăsarea ta a omorât-o.

X (speriat) A murit?

Femeia în negru: De ce crezi că sufletul meu este în doliu?

X (parcă din altă lume) A murit. Tot ce a fost mai frumos a murit.

Femeia în negru: Ai pierdut-o atât tu, cât și eu. N-ai știut să trăiești și ai ucis și ceea ce te învăța să trăiești. (Se retrage în spatele ușii negre și o închide.)

X: Acum știu unde s-o caut. Acel loc nu cunoaște ușile pământești. (Ia valiza de jos.) Nu-mi mai trebuie. Acolo unde voi merge nu-mi este de folos. O s-o îngrop lângă pragul ușii negre. (Se duce lângă ușa neagră și pune valiza jos. Aruncă pământ peste ea dintr-o buclă ridicată ce se afla alături.) Am isprăvit. Cândva o ușă deschisă mă aștepta. Acum nu mă mai așteaptă nimeni. Am pierdut ușa vieții mele.

Actul II

Decorul: Un cimitir. Câteva cruci. Lângă o cruce de lemn se afla o bancă. Câțiva salcâmi printre cruci.

Personajele: X, Groparul, Preotul, Cântărețul, Baba 1, Baba 2, Omul cu sticla, Femeia fără chip, Cei șapte draci, Femeia văduvă, Cei trei copii.

 

(Baba 1 și 2 tămâiază în jurul unei cruci. Cântărețul își notează ceva într-un carnet. X își face simțită prezența. Se apropie de cântăreț.)

X: Bună ziua. Aveți un minut liber?

(Cântărețul îl privește, pe urmă se apropie de altă cruce și continuă să noteze ceva. X se ține după el. Apare și un alt personaj, un gropar. Se apropie de cântăreț.)

Groparul: S-a mai dus unul.

Cântărețul: Din nou am rămas singur. Popa a fugit la pomană.

Groparul: Dar ce notezi?

Cântărețul: Fac inventarul, cine a mai murit, câte locuri libere mai sunt.

Groparul: Treaba ta e să cânți. Eu sunt cel care ar trebui să facă acest lucru.

Cântărețul: Treaba ta e să sapi groapa altora. Eu mă ocup de afaceri.

Groparul: Ce afaceri?

Cântărețul: Cu locuri de veci

Groparul: Părintele știe ce faci?

Cântărețul: El e patronul, dar acum e la ospăț.

X: Mă scuzați! (Cei doi se uită la el.) Caut și eu un loc.

Cânărețul: Dorești să-ți cumperi casa de veci?

X: Nu, caut pe cineva.

Cântărețul: La cimitir? Poate îl cauți pe preot. E ocupat acum cu mâncarea și băutura. (Râde.)

Groparul: Nu e bine să râzi în cimitir.

Cântărețul: Râsul și plânsul sunt frați.

X: Mă puteți ajuta?

(Cei doi se duc spre o altă cruce să noteze ceva. X aleargă după ei.)

Groparul: Câte locuri disponibile sunt?

Cântărețul: Puține. Trebuie să vorbesc cu popa să mai cumpere ceva pământ să mărim suprafața cimitirului.

X: Caut și eu pe cineva ce a murit cu nouă ani în urmă, o femeie.

(Cei doi își continuă treaba fără să-l ia în seamă. X se apropie de cele două babe care tămâiau pe la cruci.)

Baba 1: Să tămâiem și la crucea aceasta! Îți mai aduci aminte ce om pătimaș a fost cel de a închis ochii. Nu lăsa sticla din mână și când o lăsa călca totul în picioare. Nimic nu-i putea sta în față.

Baba 2: Poate-i liniștim sufletul.

X: Mă scuzați. Caut și eu un mormânt.

Baba 2: Vorbește cu părintele, dacă te pregătești de plecare. Noi ne vom ocupa de tine după ce ești ambalat.

X: Nu m-ați înțeles. Caut pe cineva care a murit acum nouă ani.

Baba 1: Nu văd de ce ai căuta pe cineva care nu mai este. Cu ce te-ar ajuta un mort? (Continuă să tămâieze.)

X: Mi-ar vindeca sufletul.

Baba 2: Alt nebun.

Baba 1: Ieri un ciudat căuta liniște printre cruci, astăzi un altul caută un mort să-i vindece sufletul.

(X zărește o bancă lângă o cruce și se apropie de ea. Se așează.)

X: Și eu care credeam că în cimitir e liniște, credeam că îmi pot pansa sufletul rănit și obosit. O să citesc numele de pe fiecare cruce, poate o s-o găsesc. Pentru început să mai odihnesc puțin.

(Babele se apropie de crucea de lângă bancă.)

Baba 1: Aici e femeia aceea ce a murit cu nouă ani în urmă de dorul celui plecat departe.

Baba 2: Și acum o plânge mama ei.

Baba 1: Ce s-o fi ales de cel ce i-a otrăvit sufletul?

Baba 2: Bine nu i-o fi.

(Babele tămâiază. X aude discuția și se apropie de cruce. Pe cruce nu scrie nimic.)

X: E aici. Am găsit locul. Se așează în genunchi lângă cruce.

Baba 1: Să fie cel plecat?

Baba 2: Nu cred să fie vagabondul acela. E un amărât fără casă ce și-o fi pierdut mințile.

Baba 1: Să mergem. Am terminat cu tămâiatul astăzi.

Baba 2: Poate mai prindem oamenii la pomană să ne plătească să mai tămâiem și mâine.

(Babele pleacă.)

Cântărețul se apropie de crucea din lemn urmat de gropar.

Cântărețul: Aici e mormântul celei fără nume.

Groparul: O viață tristă.

(Preotul își face apariția în cimitir.)

Cântărețul (mergând spre preot) Binecuvântați, părinte! (Preotul îi face semnul crucii pe cap.)

Preotul: Mi-am uitat patrafirul aici.

Groparul. E la mine. (Scoate din sân, din spatele cămășii patrafirul.) Nu am avut un alt loc mai bun spre a-l păstra.

Preotul (ia patrafirul): E păcat.

Cântărețul: Un om strânge o cruce în brațe. Poate vrea să se spovedească.

Preotul (merge spre X, îi acoperă capul cu patrafirul): Spune fiule! Ce-ți apasă sufletul?

X: Ușa mea pierdută! Am ucis un om, părinte! Am alungat dragostea de lângă mine!

Preotul: Îți pare rău că ai greșit?

X: Nu este vizibil?

Preotul: Ești foarte mândru. Trebuie să te rogi mai mult, pe urmă să mă cauți pentru a-ți da dezlegare. (Ia patrafirul de pe capul lui X și pleacă. Împreună cu el pleacă atât cântărețul, cât și groparul.)

X (strângând crucea în brațe): Într-un final s-a făcut liniște. Sunt lângă tine. Doar noi doi și parfumul florilor de salcâm.

(În cimitir își face apariția un om cu o sticlă în mână. Se împiedică printre cruci. Cade. Se ridică.)

Omul cu sticla: Nu-i bun preotul acesta de nimic. Nu știe să aranjeze locurile de veci. Trebuie să mă împiedic în toate crucile din cauza nepriceperii lui. (Ajunge în fața unei cruci.) Am venit prietene să bem împreună. Ți-am promois că nu te uit. Mereu o să vin să bem împreună. (Bea o gură din conținutul sticlei, pe urmă toarnă puțin pe cruce.) Bea împreună cu mine! Hai, să ne mai potolim setea! De când ai plecat e tot plină sticla aceasta.

X (ridicându-se de lângă cruce și așezându-se pe bancă): Și eu care credeam că într-un final e liniște. Poate la noapte va fi liniște. E firesc să fie așa. Mă aflu într-un loc al liniștii.

Omul cu sticla: Un prieten. (Se apropie împleticindu-se de X. Se așează lângă el pe bancă.) Să bem ceva! (Îi întinde sticla.)

X: Nu, mulțumesc!

Omul cu sticla: E bună licoarea. Te ajută să uiți necazul.

X (ia sticla și bea): Mulțumesc!

Omul cu sticla: Astăzi o să bem împreună. De când mi-a murit prietenul am băut singur.

X: Atunci ce făceai la cruce?

Omul cu sticla: Îmi imaginam că beau împreună cu cel ce mi-a fost tovarăș. (Ia sticla și bea, pe urmă i-o oferă din nou lui X care bea și el.) Ți-am spus că e bună? Ajută.

X: Poate.

Omul cu sticla: Ajută să ne mințim o clipă. E o iluzie.

X: Atunci de ce bei?

Omul cu sticla: Pentru că nu pot altfel. (Se ridică de pe bancă și pleacă.) Mă duc. Se va însera curând. (Pleacă sprijinindu-se de cruci, căzând, ridicându-se, înghițind câte o gură din conținutul sticlei de care avea mare grijă când cădea.)

X: Apune soarele. Când eram copil și doream o clipă de liniște fugeam la cimitir. Era atâta liniște în acel loc, încât verdeața părea să prindă grai pentru a sfărâma cercul muțeniei. Atunci o pasăre se auzea printre crengile dese ca un ecou al unei vieți apuse. Acum e haos peste tot, e atâta zgomot artificial, de parcă natura s-a ascuns în spatele unei cortine și nu mai este vizibilă pentru a putea fi înțeleasă, pentru a-i putea asculta muzica. Atâta gălăgie și în cimitir! (Se întinde pe bancă.) O să mă odihnesc puțin, pe urmă o să-ți vorbesc. Am multe să-ți povestesc. (Adoarme. Se întunecă. E ceață.)

 

Scena II

 

(Șapte draci își fac apariția în cimitir odată cu lăsarea întunericului. Prin ceață se ivesc rând pe rând.)

Cei șapte draci (râd, cântă, dansează printre cruci, scot câte un suflet chinuit din groapă, îl aruncă la loc, iar la un moment dat se apropie de X): Să-l legăm. (Încep să-i lege picioarele, mâinile.)

X: Lăsați-mă! Încă nu am murit, ca să fiu legat. Am adormit aici din pricina oboselii. (Cei șapte draci nu-l ascultă.)

D1 (căutându-l prin buzunare și scoțând câteva bacnote): Ce-am găsit noi aici? Trece în proprietatea noastră. Își ascunde bacnotele la el în buzunare.

D2 (Îi ia pantofii.) Parcă ar fi pantofii vrăjiți a lui Dorothy. Au zburat prin sălile de bal. Acum sunt ai mei.

D3: Mâinile acestea au folosit la jocuri de noroc. (Îi scoate  lui X un inel de pe deget.) Acum este al meu. Poartă noroc.

D4: (scoțând dintr-un buzunar a lui X un pachet de țigări) Și zicea că nu mai fumează. (Aprinde o țigare.) Iarbă rea. (O aruncă și își pune pachetul în buzunar.)

D5 (scoțând o foarfecă începe să-i taie părul în timp ce X se zbate ca peștele pe uscat): Ce păr bogat și mătăsos! A fost prea mult mângâiat de femei ușoare. O să-mi fie de trebuință când o să merg la pescuit după alți clienți. Cu el îi agăț imediat.

D6 ( Îi dă lui X șosetele jos de pe picioare și utilizând o pană începe a-l gâdila în talpă.): O să țopăi pe bancă legat, cum ai țopăit ieri prin casele celor bogați spre a încheia afaceri murdare. (X încerarcă să-și tragă picioarele țipând, râzând, plângând.)

D4: Nici legiunea de draci ce a fost alungată de bătrâna ce se ruga cu credință nu chiuia mai tare. (Râde atât el cât și ceilalți, X se zbate și strigă. Omul cu sticla apare în cimitir.)

D2: Încă un client.

D3: Îl iau eu în primire. (Pornește în grabă spre Omul cu sticla, dar acesta fuge speriat. D3 se întoarce.)

D5: S-a speriat de moarte.

D1: Mai ușor că-și dă sufletul. (D6 încetează gâdilatul și ceilalți îi eliberează picioarele. X geme.)

D7: Ochii, ochii lui sunt păcătoși. Au văzut multe. Ascund multe. (Se apropie de ochii lui X spre a se răzbuna pe ei, dar deodată își face apariția o femeie a cărei față era acoperită cu un văl.)

Femeia fără chip: Acesta e omul meu. Plecați!

Cei șapte draci: Iarăși ea și rugăciunile bătrânei!

Femeia fără chip: Plecați!

D1: Să mergem pe turnul cel mare de la biserică, acolo găsim mândria la ea acasă și ne distrăm copios. (Cei șapte draci pleacă sărind și chiuind.)

Femeia fără chip: (îl dezleagă): Acum e mai bine?

X: Nu mai știu ce e bine. Am pierdut o ușă deschisă și am ajuns bătaia de joc a patimilor încornorate într-un cimitir. Nici măcar în cimitir nu am găsit liniștea de care auzisem c-ar exista. Să te odihnești aici? Cum să te odihnești? Ziua aleargă unii, noaptea te bântuie alții.

Femeia fără chip: Acum o să fie bine și pentru tine. Mâine femeia ce te va însoți în viață va veni aici și te va lua cu ea.

X: Te cunosc?

Femeia fără chip: Poate m-ai cunoscut cândva, dar nu mai sunt nimic din ceea ce am fost. (Îl mângâie pe frunte. X se liniștește.) Toate au timpul lor. Tu nu ai știut să prețuiești ce ai avut cândva și scum plângi după acea ușă deschisă, dar curând, foarte curând te vei bucura de liniște, pentru că totul se întâmplă cu un scop în lume și omul din greșeli adesea se înțelepțește. Cuvintele Ecclesiastului sunt mângâiere și nădejde pentru cei care rătăcesc în această lume a deșertăciunii. (Îi pune capul lui X în poala ei și șoptește cuvinte din Ecclesiast.) „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace. […] Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă. Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit. Şi am gândit în inima mea: „Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit”, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă. […] Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?“ (Ecclesiastul c3, v 1-8, 15-17, 22)

 

Scena III

 

(Se luminează. În cimitir își face simțită prezența o femeie văduvă cu trei copii. Femeia merge la una din crucile aflate în cimitir și pune un buchet de flori. Copiii se apropie de banca pe care X dormea.)

Cei trei copiii: Mama, cineva a dormit în noaptea ce a trecut în cimitir!

Femeia văduvă: Veniți aici!

(X se trezește. Se adresează copiilor.)

X: Cine sunteți voi? Ați venit și voi să mă chinuiți? (X e la un pas să împingă un copil când în fața lui apare o femeie.) Tu?

Femeia văduvă (către copii): Nu-l deranjați pe domnul, e obosit.

X: Era o femeie ce avea fața acoperită cu un văl, o femeie fără chip. Am visat. Mi-a spus că o să vii.

Femeia văduvă (către copii): Să mergem!

X: Vin și eu cu voi!

Femeia văduvă: Unde să mergi cu noi?

C1: Să ne ajute să culegem cireșele de mai.

C2: Acum tata nu mai este să scuture cireșul.

C3: Poate să meargă cu noi?

Femeia văduvă: E un străin. Nu poți avea încredere în tot ceea ce mișcă.

X: E vremea cireșelor și timpul meu să le scutur. Am pierdut cândva o ușă ce mi s-a deschis, pe a doua o s-o prețuiesc mai mult, cu toate că nu va avea strălucirea primei uși niciodată.

Femeia văduvă: E un ciudat.

Cei trei copii: Poate să meargă cu noi?

Femeia văduvă: Merită o șansă.

Doi dintre copii îl iau bucuros pe X de mână, al treilea o ia pe femeie și pornesc la drum.

 Caracatița

 Personajele: Copilul, X, Femeia care are grijă de copii, Mama, Vecina.

Actul I

Personajele: Copilul, X.

Decorul: Imaginea unui magazin alimentar proiectată pe un ecran. În fața magazinului e plin de sticle și sacoșe în care au fost îndesate alte sticle goale.

Copilul (ajunge în fața magazinului): Sticle, peste tot pe unde mă uit văd doar sticle și sacoșe mari încărcate cu sticle ce-și așteaptă rândul parcă obosite de prea multă goliciune. (Își aruncă privirea peste sticle.) Dacă le citești cu atenție chipul, o să observi că s-au plictisit să aștepte zilnic același lichid alb ce le pătează o clipă fruntea, pe urmă se scurge lacom în oale mari de fontă. (Se plimbă pe lângă șirul lung de sticle.) Credeam că o să fiu primul de acestă dată, dar am dat greș din nou. (Se plimbă privind sticlele.) Am încercat toate variantele, însă finalitatea a fost aceeași. Mereu sunt alungat de pe primul loc. Cândva am lăsat și eu o sticlă goală pentru a prinde rând la proaspătul lapte din zori. Am lăsat-o de strajă imediat după miezul nopții, dar cineva și-a însușit-o, a făcut-o sticla lui. Eu nu am mai găsit-o în zori. Câteva zile am crezut că prea m-am aruncat pe primul loc. (Se așează între niște sticle.) Mi-am ales un loc incorect de această dată. Priviți! Doar ce a trecut de miezul nopții și e plin de sticle. Cred că le-au adus de cum s-a înserat. Fiind mâine 1 mai o să se primească porție dublă și s-au speriat că stau prea mult la rând sau rămân fără lapte. Eu speram să fiu primul, pe urmă să dorm aici, să dorm cu fruntea pe scările magazinului pentru ca în zori să nu-mi ia nimeni locul, dar am greșit și de acestă dată. Am venit prea târziu. (Mângâie sticla ce o ținea în brațe.) Doar tu știi câte am pătimit noi. (Privește cu atenție sticla.) De fapt nici tu nu cunoști tot adevărul. Înaintea ta am avut altă sticlă. Am lăsat-o cândva la rând, nu pe primul loc, nu mai doream să ajungă proprietatea unui necunoscut invidios pe locul cel dintâi, am lăsat-o pe locul al doilea. Am așteptat până ce un client și-a pus sacoșa, pe urmă am pus și eu sticla mea. În zori mi-am găsit sticla cioburi. Cineva mi-a spart sticla. Cred că a folosit o piatră, fiindcă printre cioburi am găsit și obictul ce a săvârșit nelegiuirea. Cei de la rând mi-au spus că s-au împiedicat în ea, dar nu i-am crezut. Fără sticlă nu mai puteam să iau lapte și am început să mă plâng celor din jur, dar nu mă asculta nimeni. Fiecare își vedea de sticla lui și aștepta mașina cu lapte. Mă simțeam ca o vrabie ce face gălăgie degeaba. (Pune mâna pe o sticlă de lângă el și o ridică.) Frumoasă sticlă! Și eu aș putea să o sparg, pentru că nu-i sticla mea, dar cu ce este ea vinovată? E înlănțuită în același rând zi de zi. Nu i se dă libertatea să aleagă lichidul ce trebuie să-l poarte supusă. (Așează sticla la loc.) Am mai încercat și alte metode de a ajunge pe primul loc. Am văzut o bătrână cum a procedat să ajungă în față, într-o zi, când a venit mașina cu mezeluri. Și atunci e o altă nebunie. Mașina asta vine o dată pe săptămână și mezelurile au un miros plăcut, cu toate că unele sunt pline de apă și grăsime. Bătrâna aceea și-a dat ochii peste cap, s-a sprijinit în căderea ei de zidul magazinului, oamenii au ajutat-o, i-au făcut vânt să-și revină și au lăsat-o în față. Mi-am dat și eu ochii peste cap într-o dimineață, am ordonat picioarelor să se moaie, m-am sprijinit de zid și atunci doi vlăjgani m-au luat pe sus și m-au pus pe iarbă insultându-mi părinții că mă trimit pe mine după lapte cu noaptea în cap. M-au lăsat acolo să-mi revin. Abandonat, mi-am revenit imediat și am încercat să-mi reiau rândul la mult așteptatul lapte. Nu am mai fost primit la rând, oamenii m-au alungat acasă. Am bâzâit eu ca o muscă înnebunită de căldură, dar nimănui nu i-a fost milă de suferința mea, puteam să și mor. Am primit pe deasupra și o pereche de palme de la un domn bine îmbrăcat. La cât de costumat era, cred că nu era altceva decât un milițian venit să cerceteze mersul lucrurilor de zi cu zi. Și ce ar fi putut constata? Eram prinși zilnic la aceeași coadă, fără posibilitatea de a alege o variantă mai bună. (Se ridică de la locul ales și se plimbă.) Ar fi fost o variantă mai bună, dar ne-au îngrădit-o. Până anul trecut locuiam la sat. Era așa de frumos acolo! Aveam pământ, aveam o vacă și iubeam să merg pe câmp și să ascult concertul greierilor. Ne-au luat pământul, ne-au luat și vaca, iar părinții mei au fost chemați să muncească împreună cu alți oameni pentru stat. Vorbeau de o colectivizare. Cum nu mai au avut dreptul să muncească pentru ei au predat locuința autorităților și s-au mutat la oraș. Autoritățile au demolat vechea nostră căsuță și au ridicat pe locul ei o hală în care să depoziteze cereale. Ajunși la oraș părinții mei și-au găsit un serviciu care să le asigure traiul de zi cu zi, iar eu alerg cu noaptea-n cap la acest magazin după lapte și pâine. Cu pâinea e o altă poveste. ( Se caută prin buzunare și scoate o cartelă.) Pot să cumpăr pâine doar cu acestă cartelă și doar câte un colțișor pentru fiecare persoană. Am pierdut cândva cartela. Stăteam la rând. Era în iarnă și au primit portocale. Puteai cumpăra trei portocle de persoană. Eu am încercat să ajung de câteva ori în față, ca să cumpăr cât mai multe portocale. Fiind mic mă strecuram ușor cu partea laterală și ajungeam în față. În îmbulzeala aceea am pierdut cartela de pâine, iar acasă mi-au alungat părinții tot cheful de portocale. Fără pâine eram condamnați la foame. (Se apropie de coada rândului de sticle.) Cred că aicea este locul meu. (Un om vine să-și lase sticla.)

X: Ce faci aici? Copiii nu au voie să umble noaptea pe străzi.

Copilul: Eu nu mă plimb pe străzi. Stau la rând.

X: Ești obraznic?

Copilul: Nu.

X: Ești după mine la rând. (Își așează sticla.) Cred că ne-am înțeles? (Se apropie de copil și-i smulge sticla din brațe. O așează după sticla lui.) Acum poți să mergi acasă.

Copilul: Rămân aici, lângă sticla mea, în urma dumneavoastră!

X: Obraznic! (Îi trage copilului o palmă peste față.) Mergi acasă!

Copilul (Își duce palma spre obrazul agresat.): Rămân aici.

X: O să mergi acasă și dacă nu dorești. O să trimit miliția după tine.

(X pleacă.)

Copilul: Nu înțeleg ce au toți cu mine. (Se așează în fața sticlelor.) Oriunde aș sta tot la coada rândului o să ajung. Nu știu ce dorea acel om de la mine. Mi-a ars o palmă care m-a durut mai mult în suflet. Ce-i păsa lui unde o să dorm? Dacă mie îmi place să dorm printre sticle, care este problema lui? În zori când furnicile se îngrămădesc la grăunțele de lapte, poate sunt iarăși ultimul. Am mai fost ultimul și în loc de o sticlă plină am primit una pe jumătate goală. Mereu la coada rândului împins de alții, călcat în picioare, luat la coate de babele nărăvașe ce se împing să ajungă pe primele locuri, am ajuns să fiu privit ca un neputincios de propria mea familie. Nu mai au încredere să mă trimită niciunde. Și ce încredere ar putea avea într-un copil nedorit. Da, nedorit! Mi-a povestit buna înainte de a muri că nimeni nu m-a așteptat cu bucurie. Familia mea avea copii mari, un băiat și o fată ce le erau ca lumina ochilor. Eu am fost o greșeală ce m-am încăpățânat să vin pe lume, într-o lume pe care nu o înțeleg, care mă alungă și mă face prizonier la coada oricărui rând. (Se întinde pe jos. Se joacă cu mâna pe pământ ca și cum l-ar mângâia.) E bine aici. E cald. Și sticlele acestea sunt asemenea mie. Suntem prizonieri și încercăm să evadăm, fiecare în felul lui, unele sticele ajung cioburi, altele se uzează și sunt retrimise la fabrică, eu alerg spre locul din față și mereu sunt alungat acolo, la coadă, unde nu pot vedea rânduiala lucrurilor. Nu îmi mai plac picăturile albe, doresc să înot în mare, să simt valurile ce încearcă să mă doboare și să mă înalț deasupra lor cu fața spre soarele arzător, gustându-i lumina ca pe un nectar al libertății. (Un moment e liniște. Se ridică brusc.) Știu. Acum știu cum să câștig. (Se apropie de sticle și le lovește cu picioarele. Pe altele le ridică de la locul lor și le izbește de pământul cu putere. După ce le sparge pe toate se apropie de sticla lui.) Acum suntem doar noi doi, am scăpat de armata de sticle ce ne deranja. O să fim pe primul loc și după ce vom lua lapte o să alergăm fericiți spre casă unde vom primi într-un final felicitările mult așteptate. Și noi ne putem descurca în viață, zdrobind lanțurile robiei.

Actul II

Personajele: Copilul, X, Femeia care are grijă de copii.

 

Decorul: O cameră cu pereții murdari, în dreapta o fereastră micuță deschisă, în mijlocul camerei se află un pat realizat din două cauciucuri peste care este așezată o ușă veche. Pe pat se află o pătură ruptă prin a cărei găuri se pot observa câteva bucăți de lână. Deasupra păturii se află o bucată mare de hârtie, o pagină dintr-un ziar.

 

Copilul (stând pe pat în șezut): Am ajuns aici printr-o întâmplare. Știu că înainte de a ajunge aici am spart multe sticle, foarte multe, speram să mă eliberez din coada rândului spre care eram alungat, dar adormisem și m-am trezit lovit de pumni și picioare, pe urmă nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. M-am trezit în acest loc, nici nu știu unde se află acest loc. Sunt aici de foarte mult timp. La început nu prea am înțeles ce se întâmplă cu mine. Venea o femeie să mă curețe de mizerile zilnice, aceeași femeie ce îmi arunca câte o lingură de apă sau de mâncare. Făcea acest lucru cu scârbă și agresivitate, întebându-mă de fiecare dată când am de gând să mor. Eu nu doream să mor. Încercam în fiecare clipă să-mi adun toate forțele și să mă mișc, la început un deget însoțit de un gând de a mă face bine, pe urmă o mână, mai apoi un picior. Când am reușit să mă înalț din pat prima dată am putut observa de unde veneau gemetele, țipetele, plânsul. Erau și alți copii asemenea mie, erau întemnițați în paturi tari și reci, legați, lăsați pradă neputințelor, bruscați și obligați să moară.

(În cameră apare o femeie cu o cană cu apă, un castronaș  cu supă și o bucată de pâine.)

Copilul (Începe să se legene în față și în spate fredonând): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

Femeia care are grijă de copii (Se apropie de copil și așează lângă pat mâncarea și apa.): Ți-am mai spus unde sunt, dar nu înțelegi. Te-ai vindecat parțial la trup, dar la minte, nu. Mama, tata și frații tăi te-au adus aici să mori. Ai fost adus aici mai mult mort decât viu în urmă cu trei ani. De atunci nimeni nu s-a mai interesat de tine. Te-au adus într-un loc unde ajung copiii cu probleme, un lagăr al morții. Înțelegi ce-ți spun?

Copilul (Care s-a oprit din fredonat, dar continua să se legene ascultând femeia, începe iarăși același joc.): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

Femeia care are grijă de copii: Zadarnic, nu înțelege. Să mănânci și să ai grijă să nu te murdărești că bâta e după ușă! Dacă nu mănânci până mă întorc, o să rămâi flămând. (Pleacă.)

Copilul (Își oprește mișcarea legănată.): Trebuia să joc rolul nebunului. De aproximativ doi ani fac acest lucru. Încerc să găsesc o cale spre a evada din acest loc. La început îmi doream să-i ajut și pe ceilalți copii. Mâncam supa și pâinea o ascundeam sub pat, în roțile de cauciuc, ca să nu o găsească nimeni. Cu acea pâine îi hrăneam pe cei aflați în suferință. N-aveți idee cât de mult s-au atașat de mine acei copii. Când intra femeia să-i certe se uitau la mine cu niște ochi mari așteptând să-i salvez de bâta și palma cea aspră, iar eu lăsam supa să-mi păteze hainele în fața torționarului și acesta uita să-i mai pedepsească pe cei dintâi și se întorcea spre mine. Eram fericit că puteam să ajut pe cineva. La început am plâns în fața suferinței lor, pe urmă am devenit puternic și am hotărât să-i îngrijesc. Acei copii depindeau de mine, mă iubeau ca pe mama lor ce nu cred că au cunoscut-o vreodată. Am avut parte de multă dragoste cât timp au fost cu mine. Rând pe rând s-au dus toți. Ieri a plecat și ultimul dintre prieteni. Acum sunt singur, singur și caut o cale să evadez din acest lagăr al morții. (Ia farfuria și începe să mănânce.) Trebuie să mănânc cât mai repede, altfel o să rămân flămând. (Ia pâinea și o ascunde sub pătură.) Pâine e bună mai târziu. (Bea și apă.)

Femeia care are grijă de copii (Intră în cameră.): Ai mâncat?

(Copilul speriat scapă apa pe el. Femeia părăsește camera și se întorce cu o bâtă. Copilul e deja ghem în pat. Femeia îl lovește, pe urmă ia farfuria și cana.)

Femeia care are grijă de copii: Mâine o să aducă alți copii. Pe tine cred că te vor trimite la un alt orfelinat, un orfelinat unde să înveți să muncești pentru ca să primești o bucată de pâine. Îmi conveneai mai mult, măcar tu ai învățat să te miști. (Pleacă.)

Copilul: Nu mai este timp de pierdut, ajung dintr-un tentacul în alt tentacul al caracatiței. Sunt cât se poate de normal. (Se duce spre fereastră.) Gândesc. Mă mișc. (Se uită la degete.) Văd că nu-mi lipsește nimic, nici măcar un deget. La corp sunt întreg. Mi-am pipăit și fața, nu pare să fie nicio cicatrice deranjantă. (Își cercetează fața.) Mi-am privit-o și în luciul apei din cană. (Vântul începe să bată și ferestrele se izbesc una de alta. Speriat, copilul fuge și se ascunde după pat, în partea opusă ferestrei. Începe să plângă. Se aude vântul puternic.)

(Femeia care are grijă de copii intră în cameră împreună cu X. Se apropie de copil.)

Femeia care are grijă de copii: Îi este teamă de vânt.

X: Ridică-l de acolo!

Femeia care are grijă de copii (Îl ia de haine și îl obligă să se ridice.): Acesta e băiatul despre care v-am vorbit.

X (Îi studiază fața cu atenție.): Îl cunosc. E băiatul obraznic ce  nu a plecat acasă când i-am ordonat, mai mult decât atât a spart și sticlele de lapte a oamenilor.

Femeia care are grijă de copii: Acum are o problemă la cap, se leagănă și întreabă de familia lui.

X: E un obraznic care știe să amăgească pe oricine. O să-i scot din cap legănatul acolo unde o să-l duc.

Copilul (Scapă din mâna femeii ce-l ținea de cămașă și fuge spre geam fără să se mai teamă de vânt. Se așează pup și se leagănă fredonând.): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

X: Acum nu se mai teme de vânt. E un prefăcut. O să vadă el mâine unde-i sunt părinții și frații. (Pleacă împreună cu femeia.)

(Copilul se ridică de lângă geam, se duce spre pat, se așează pe pat și ia ziarul ce se afla pe pătură.)

Copilul: E mai blând vântul decât răutatea oamenilor. Se uită în ziar. Scânteia. (Se ridică cu ziarul în mână. Face câțiva pași și lasă ziarul să cadă în așa fel încât să se poată observa scrisul.) Scânteia. (Se plimbă.) Nu pot să citesc mai mult. Văd doar literele mari. Pe cele mici nu le percep. Am rămas totuși cu o problemă. Nu văd să citesc decât ceea ce e scris cu literă foarte mare. (Se plimbă.) Scânteia. Da, scânteia! O să vorbesc cu femeia. Nu i-am vorbit niciodată. Poate o să se milostivescă de mine când mă vede sănătos și mă lasă să plec.

Femeia care are grijă de copii (Revine în cameră și îl vede pe copil plimbându-se): Nu mai îți este teamă de vânt.

Copilul (Observă femeia, se oprește din plimbare și o privește.): Nu.

Femeia care are grijă de copii: Acum vorbești și altceva decât întrebările tale obișnuite?

Copilul: Te rog să mă ajuți!

Femeia care are grijă de copii: A avut dreptate, e un prefăcut.

Copilul: Ajută-mă să plec de aici. Îți voi fi și eu recunoscător cândva.

Femeia care are grijă de copii: De aici nu o să pleci decât la alt orfelinat.

Copilul: Te rog!

(Femeia care are grijă de copii râde și pleacă din cameră.)

Copilul: Nu am rezolvat nimic. (Se apropie de ușă.) E încuiată. (Se duce spre fereastră. O pisică intră pe geam și începe să se gudure pe lângă picioarele copilului. Acesta o ia, se apropie de pat și îi dă să mănânce din bucata lui de pâine, o mângăie.) De-aș putea să mă cațăr ca o pisică și să scap din ghearele morții.

(În cameră apare X.)

X: Mi s-a comunicat că te prefaci. (Observă pisica.) Animale aici? (Copilul lasă pisica să fugă. X o lovește puternic cu piciorul, dar acesta părăsește camera.) Am venit să-ți cominic că mâine o să începi o nouă viață. Te-ai obișniut cu lenevirea. O să vezi ce înseamnă să trăiești muncind! Nu știi să muncești, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm. Te mai trimitem și la școală ca să primești o diplomă, o calificare. (Pleacă zâmbind cu răutate.)

Copilul: Îmi amintesc. O singură sticlă n-am spart, sticla mea, o sticlă primită cadou de la o mătușă. Avea un desen ce îmi plăcea foarte mult pe atunci. Era o caracatiță parcă pregătită să înghită tot laptele. Am greșit. Trebuia să distug caracatiță. Am lăsat să scape nepedepsită sticla cheie, elementul principal ce mă ținea captiv, ce mă alunga mereu la coadă. Trebuie să mă întorc la casa părintească și să caut sticla. Trebuie să distrug caracatița care mi-a furat copilăria. (Se întinde pe pat și adoarme.)

 

Scena II

 

(Copilul se află lângă perete, iar din perete mai multe perechi de mâini încercă să-l țină legat.)

 

Copilul: Lăsați-mă, vreau să plec de aici. Nu mă puteți ține cu voi. (Scapă de o mână, ajunge în degetele alteia. Este aruncat de la o mână la alta. Tot ecranul din spate e plin de mâini.) Ale cui mâini sunteți voi? Sunteți mâinile prietenilor mei ce au plecat? Ei nu mi-ar face așa ceva, ei m-ar ajuta. Poate sunteți mâinile unor copii ce și-au găsit aici sfârșitul, dar eu nu i-am cunoscut. Doriți să vă răzbunați pe mine, că am învins boala? Doriți să-mi arătați că de aici nu pleacă nimeni viu? (Se zbate dintr-o mână în alta.) Nu, nu vă las să-mi răpiți viața! Trebuie să evadez și să încerc a ajuta și pe alții prinși între tentacule. (Încearcă să se elibereze, dar mereu ajunge în altă mână.) Nu mai pot. Ce multe sunteți!

 

Scena III

 

(Copilul e pe pat, se trezește și încercă să se ridice, dar observă că și-a agățat cămașa într-un cui al scândurii pe care se odihnea.)

 

Copilul: Un cui. Înțeleg. Cuiul acesta mi-a adus atâtea mâini în vis. E atât de târziu. Trebuie să plec de aici. (Pisica apare din nou pe fereastră.) Tu? (Se duce spre băiat, se gudură și o ia la fugă spre perete. Se întorce lângă el și face același gest. Băiatul o urmează. Pune mâinile pe acel perete indicat de pisică și o ușă secretă se deschide.) O ușă? La ce folosea ușa aceasta? Poate pe aici erau scoși prietenii mei după ce au închis ochii. Nu mi s-a dat niciodată voie să privesc la momentul plecării lor. (Pleacă pe ușa deschisă.)

 

Scena IV

 

Femeia care are grijă de copii intră în cameră însoțită de X.

 

X: Unde este copilul?

Femeia care are grijă de copii: Era aici.

X: Trebuia să-l păzești. Acum n-o să-l mai găsim. Probabil a găsit ușa secretă ce ducea în cimitir și de acolo a găsit calea spre oraș. O să fii sancționată!

Femeia care are grijă de copii: Vă rog să mă iertați!

X: Un lucru trebuia să faci, să-l păzești până astăzi și nu ai reușit.

Femeia care are grijă de copii (plângând cu ochii ascunși în batistă): Iertare!

X: Te-ascunzi în batistă? Toți sunteți la fel.

(X pleacă. Femeia îl urmează plângând.)

 

Actul III

 

Personajele: Copilul, Mama, Vecina, X.

 

Decorul: Imaginea unui magazin alimentar proiectată pe un ecran.

 

Copilul (mâncând dintr-o cutie de plastic budincă): Iată, locul! (Mănâncă.) Ce bine că am avut câțiva bănuți. I-au căzut într-o zi femeii din buzunar. M-am gândit să-i dau înapoi, dar mă putea acuza că i-am furat și mă bătea. I-am păstrat cu sfințenie. Cât de bună este budinca aceasta de căpșuni!

(Două femei trec pe lângă copil. Îl privesc cu atenție.)

Copilul (bucuros și speriat în același timp): Mama!

Mama (surprinsă de vederea neașteptată): Ce mănânci?

Copilul: Budincă.

Mama: Și l-am învățat, vecină, să nu mănânce toate prostiile asemenea golanilor. Numai probleme am avut cu el dinainte de a se naște.

Vecina: E copil, crește și el pe lângă ceilalți.

Mama: Am avut copii mari, nu-i puteam lăsa fără mamă și m-am pricopsit cu el. Nu a ascultat niciodată de noi. Mereu a făcut numai ce i-a trecut prin cap. Nu poate să fie și el ca toată lumea.

Vecina: E încă un copil.

Mama: Dă-mi budinca!

Copilul: Nu.

Mama: Doar să văd dacă e bună. Nu vreau să te îmbolnăvești.

(Copilul îi dă budinca nerăbdător să o primească înapoi. Mama se preface că o gustă și o aruncă pe jos.)

Mama: Nu era bună.

Copilul: De ce mi-ai aruncat budinca? Era foarte bună. (Câteva lacrimi i-au umezit fața.)

Mama: Să mergem, vecină!

Vecina: Nu l-am mai văzut demult, cred că de aproape trei ani.

Mama: L-am trimis la școală într-un oraș mare și a venit cu obiceiuri proaste. Are tot ce-i trebuie acasă și mănâncă din cutii asemenea golanilor.

Vecina: Și voi ați cumpărat o perioadă lapte de la magazin?

Mama: Tot copilul a fost vinovat. Nu a avut răbdare să-și cumpere mătușa lui vacă.

(Cele două femei se depărtează de magazin.)

Copilul: Era așa de bună! Nu mai am bani pentru o altă budincă. Poate că au și vândut-o pe toată. Ar mai fi ceva eugenii în magazin. Am văzut un coș mare, plin cu eugenii, când am cumpărat budinca, dar nu mai am bani. (Se așează pe jos în fața magazinului. Lângă el observă o sticlă pe care era desenată o caracatiță.) Sticla mea! De când este sticla aceasta aici? (O atinge.) Femeia aceea a fost mama? Nici nu s-a bucurat, că mă vede. Mi-a aruncat budinca pentru a-și păstra nepătată imaginea de femeie bogată. A spus că am fost la școală? Aș putea să numesc locul acela și așa. Am învățat să spraviețuiesc în acel loc, am învățat cât de mult prețuiește viața și libertatea fiecărui om, am învățat că te poți bucura de orice lucru mărunt, am învățat că pot să fiu fericit doar atunci când fac bine. (Ridică sticla.) E timpul să o sparg. (Se ridică de jos și izbește sticla de vatră.) Gata. Am scăpat de caracatiță. (Se uită la cioburile colorate. Se apleacă și ridică un ciob.) De ce aș fi ca toată lumea? Eu cred că fiecare om e unic și nimeni nu-l poate egala. Eu mi-am dorit acea budincă. De ce trebuia să mi se ia dreptul de a mă bucura de ea? (Se plimbă privind ciobul.) Din moment ce am rațiune, visez, îmi doresc ceva, nu pot să fiu aidoma altora. Nu sunt o cămașă folosită ca model pentru altele sute, sunt eu, așa cum mă vedeți voi cei care vă rotiți în jurul meu, sunt un om mic cu defecte și calități, un om mic ce visează să fie un om mare și liber, liber să zboare spre copacul lui plin de rod până nu e prea târziu. Atunci când copaacul tău își scutură frunzele, iar tu nu i-ai gustat rodul, înseamnă că ai trăit degeaba. Eu nu doresc să mi se odone ce să fac, pentru că în felul acesta nu pot face altceva decât să mă târăsc pe unde doresc alții. Eu vreau să modelez singur grădina vieții mele. Doar așa voi aduna cât mai multe flori și fluturi. (Se taie în ciob.) Au! (Se uită la degetul care sângerează și aruncă ciobul.) Așa este în viață. Astăzi cazi, te lovești la un deget, dar mâine te înalți mai înțelept peste picăturile suferinței. (Rupe buzunarul cămășii și își pansează degetul.)

(Mama revine în fața magazinului.)

Mama: Ce cauți tu aici? Te-am lăsat în grija altor oameni, oameni care au promis că te fac om, dacă te însănătoșești.

Copilul: Caut copilăria pierdută.

Mama: Trebuia să fii la orfelinat.

Copilul: Am fugit.

Mama: Niciodată nu ai fost bun de nimic. Ai fugit? De ce? Nu-ți place să primești mâncare degeaba și să-i lași pe alții să se ocupe de viitorul tău?

Copilul: Iubesc libertatea. Doar eu mă pot ocupa de viitorul meu.

Mama (privind cioburile): De ce ai spart sticla aceasta?

Copilul: A fost sticla mea.

Mama: Nu mai era de foarte mult timp sticla ta, era sticla nepotului meu, fiul sorei tale. S-a jucat pe aici și a uitat-o.

Copilul: Am un nepot! E o bucurie să aud acest lucru.

Mama: I-ai spart sticla în care aduna nisip ca să construiască cetăți.

Copilul: E bine că a uitat-o.

Mama: Ca să faci rău?

Copilul: Să-l salvez de caracatiță. El nu trebuie să cadă pradă monstrului. Am pătimit eu și pentru alții.

Mama: Nu e întreg la cap. (către copil) Trebuie să anunț la orfelinat fuga ta. Acasă nu este loc pentru unul ca tine. Acum copiii mei au la rândul lor copii.

Copilul: Și eu, eu cine sunt?

Mama: Femeie bătână cu nepoți și cu un mucos agățat de fustă. Rușine, mare rușine!

(X trece prin fața magazinului.)

X: Aici erai?

Mama: Am scăpat de rușine. (Pleacă.)

(Copilul încearcă să fugă, dar X îl prinde.)

X: Al meu ești.

Copilul (smucindu-se): Aveți copii?

X: Da.

Copilul: Și îi iubiți pe toți la el?

X: Da.

Copilul: Părinții mei nu mă iubesc.

X: Nu i-ai înțeles tu. Te-au trimis la noi, ca să facem om din tine.

Copilul: Prefer mai bine cerul ca acoperiș.

X: Să mergem. Trebuie să-ți accepți soarta. (Zărește sticla spartă.) Tu ai ceva cu sticlele. (Îl ia pe copil cu el.)

Copilul (lăsându-se târât): Și eu care credeam că am scăpat de caracatiță.

X: O să mergi într-un loc frumos. Vei învăța tâmplărie. Vei locui lângă pădure și vei asculta sunetul apei.

Copilul: Apa! Câtă libertate în undele ei jucăușe! O să învăț de la ea să răpun caracatița. Poate, poate mai târziu va răsări și soarele meu, iar când va răsări o să-i ajut și pe celalți înlănțuiți. (Cei doi părăsesc strada din fața magazinului.)

 Ea este femeia

 

Personajele: Cofetăreasa, Omul în negru, Lia, Clara, Sonia, Copila, Mioara, Prietena Mioarei, Tânărul, Tânăra, câțiva polițiști, grupul de femei.

 

Actul I

 

Scena I

 

Personajele: Cofetăreasa, Omul în negru, Lia, Clara, Sonia, Copila, Mioara, Prietena Mioarei, Tânărul, Tânăra, câțiva polițiști.

 

Decorul: O cofetărie, câteva mese, scaune și o vitrină cu prăjituri.

 

(La o masă se aflau două femei tinere și seveau o ceașcă de ceai, la o altă masă se afla un bărbat îmbrăcat în negru și sorbea cafea dintr-o ceașcă. În spatele vitrinei cu prăjituri se putea observa o cofetăreasă cum aranja câteva farfurii și pahare.)

 

Omul în negru: O prostie. E cea mai proastă cafea băută de mine vreodată. (Se ridică de la masă. Ia ceașca de cafea și o izbește de podea. Ceașca se sparge, iar cafeaua rămasă curge pe jos. Omul în negru pornește spre ieșirea din cofetărie.)

Cofetăreasa: Domnule!

Omul în negru (Se oprește și își întoarce capul.): Ce dorești?

Cofetăreasa: Nu ați plătit.

Omul în negru: Ce să plătesc?

Cofetăreasa: Cafeaua și paguba.

Omul în negru: Mi-e scârbă. Să plătesc ce? E un loc ieftin. Așa-mi trebuie dacă vin să-mi beau cafeaua într-un local al femeilor, o cofetărie. (Părăsește cofetăria.)

Cofetăreasa: Domnule! (Adună cioburile.) Era o ceașcă albă. A spart-o. Era așa de bună cafeaua servită într-o ceașcă albă. Acum o să plătesc eu ceașca și cafeaua. Aveam atâtea alte cheltuieli, dar patronul nu înțelege. O să-mi spună că nu am reușit să mă descurc, iar acest lucru mă costă. (Ia un ciob și îl privește cu atenție.) Cât a suferit ceașca de cafea până ce a ajuns la forma finală, iar acum nu mai este, e toată cioburi. (Se așează pe un scaun și privește cu atenție ciobul.) Ceașca acesta e asemenea omului. A fost inițial o mână de lut pe care olarul l-a prelucrat în atelierul lui, așa cum Dumnezeu l-a modelat pe Adam. Pe urmă obiectul a fost ars în cuptor, o dată, de două ori. Poate a simțit că i s-a apropiat sfârșitul, că nu mai are aer, poate a plâns sub povara căldurii, dar când și-a văzut chipul de pe urmă a zâmbit simțind în fiecare particulă dulceața victoriei. Și omul e ars în focul încercărilor, în lacrimile furtunilor, dar a alergat, a luptat, a strigat, iar la final s-a bucurat de liniștea stelei lui. (Se ridică, lasă ciobul lângă celelalte rămășițe, ia o bucată de pânză și începe să șteargă cafeaua de pe podea. Femeile de la masă au urmărit atent toată scena.)

Una dintre femei: Care e liniștea stelei unui om?

Cofetăreasa (Se ridică de jos.): Finalul vieții.

Femeia: Finalul vieții?

Cofetăreasa: Momentul acela când privește în urmă și vede că pe unde a pășit el au înflorit florile, iar păsările au început să cânte imnurile compuse cu multă trudă. E momentul suprem, momentul de glorie, acel moment când află că nu a trăit degeaba.

Femeia (Se ridică de la masă și se apropie de cofetăreasă. Îi întinde mâna.) Eu sunt Clara.

Cofetăreasa: ( Face un pas în spate.) Nu se cade să dau mâna cu o doamnă. Acum sunt murdară pe mâini. Am strâns mizeria făcută de alții. (Fuge în spatele vitrinei să se spele pe mâini. Clara se întoarce la masă.)

Sonia: Are dreptate cofetăreasa. E important ca mâinile să fie curate.

Clara: Dar, Sonia, pe mine nu mă deranja! E o femeie bună!

Sonia: O deranja pe ea, Clara. O să vezi și de ce. Cu siguranță se va întoarce cu o explicație.

Clara: Chiar m-am simțit prost că a fugit fără să dea mâna cu mine.

Sonia: Ai răbdare.

(Cele două femei continuă să soarbă ceai. Cofetăreasa se întorce și se apropie de Clara. Îi întinde mâna.)

Cofetăreasa: Mă scuzați pentru gestul necuvenit. Era necesar să mă spăl pe mâini. În cofetărie vin domni a căror încălțăminte a umblat prin multe locuri. Mâinile mele au șters mizeria și era necesar o purificar a lor. (Clara îi întinde o clipă mâna, pe urmă o retrage.) Să vă mai servesc cu ceva? Poate o prăjitură? Sunt proaspete.

Sonia: Cred că te-ai spălat pe mâini când ai făcut prăjiturile?

Cofetăreasa: Firesc că m-am spălat pe mâini. De când eram copil făceam acest lucru. M-a învățat mama să am grijă când pun mâna pe ceva, fie că e mâncare sau obiect. Când fac mâncare îmi pregătesc mâinile special pentru acest lucru, când ating un obiect am aceeași grijă. Cum aș putea atinge fața de masă cu mâinile pătate de mâncare?

Clara: Înțeleg.

Sonia: Te-am prevenit că există o explicație.

Clara: Aș dori și o cafea.

Cofertăreasa: Imediat. ( Se duce în spatele vitrinei și revine cu o ceașcă de cafea. O servește pe Clara.)

Cofetăreasa (Se adresează Soniei.): Dumneavoastră nu mai doriți nimic?

Sonia: Poți să-mi spui Sonia. Te rog să iei loc cu noi la masă.

Cofetăreasa: Nu se cade. Sunt în timpul serviciului.

(În cofetărie intră o altă femeie.)

Cofetăreasa: Mă scuzați. (Se întoarce la vitrina cu prăjituri. Femeia ce a intrat în cofetărie studiază ofertă prin geamul vitrinei.)

Femeia: Aș dori trei savarine la pachet.

Cofetăreasa: Imediat. (Îi pregătește pachetul.) Zece lei.

Femeia: (Ia pachetul și plătește.) Mulțumesc. La revedere. (Pleacă.)

Clara: Cred că era Lia.

Sonia: Ea era.

Clara: Nici nu ne-a observat.

Sonia: Nu avea cum. Era obosită, se grăbea și era cu gândul departe. Pe urmă au trecut ceva ani de când nu ne-am întâlnit. Omul se mai schimbă.

Clara: Ai observat?

Sonia: Ce să observ?

Clara: Fața ei.

Sonia: Am obsevat.

Clara: Și ce frumoasă a fost cândva!

Sonia: Nu a înțeles drumul pe care să pășească în viață.

Clara: Poate că este bolnavă. Fața ei era atât de palidă, obosită, muncită parcă de suferințe cumplite.

Sonia: A avut o viață grea. Mama ei a murit când nici nu a împlinit ea zece ani. Tatăl ei a numit-o femeia casei. Trebuia să se împartă între școală și gospodărie. Câtă bătaie a luat până a învățat să se ocupe de casă. Am fost colege de clasă și am auzit toate șușotelile.

Clara: Din câte cunosc nu a renunțat la școală.

Sonia: Cunoști bine. Lia aprecia educația. De câte ori venea tatăl ei seara acasă duhnind a băutură și tutun, își spunea că un om educat nu s-ar compota astfel.

Clara: De unde cunoști ce spunea?

Sonia: Din compunerile ce le făcea la școală.

Clara: Și cum s-ar comporta un om educat după părerea Liei?

Sonia: În primul rând un om educat ar respecta pe ceilalți oameni, mai ales dacă acei oameni au muncit ceva. Un om educat nu ar insulta munca altui om, chiar dacă acea muncă nu-i este pe plac și nu ar da cu piciorul la orele de trudă făcute pentru bucuria acelora care mereu găsesc defecte până și în perfecțiune.

Cofetăreasa (din spatele vitrinei): Există perfecțiune?

Sonia: Există. Perfecțiunea e acolo unde oferi ce ai mai bun, iar cei care primesc darul știu să se bucure de dragostea ce a stat la baza modelării și dăruirii lui.

Clara: Te rog să vii lângă noi!

Cofetăreasa: Nu se cade.

Sonia: Cred că ești și foarte modestă, nu doar o artistă în arta culinară.

Clara: Ne-am bucura să te alături nouă.

Cofetăreasa (Se duce spre masa celor două femei și ia loc.): Cine este Lia?

Sonia: O bună prietenă. Are doar treizeci și cinci de ani, dar pare de patruzeci și cinci.

Cofetăreasa: Are o viață grea. Dacă ar avea parte chiar și în acest moment de o clipă de fericire, ar întineri. Ar înflori ca un liliac primăvara.

Sonia: Ai dreptate. A fost slugă în casa părintească, s-a angajat ca să câștige bani să-și finalizeze studiile, după finalizarea studiilor s-a căsătorit cu un coleg ce-i făcea curte. A impresionat-o prin dragostea ce a mimat că i-o poartă. Ea a crezut că este iubită și ar fi făcut orice pentru el. El dorea o femeie care să se îngrijească de el ca de un copil. Nu a iubit-o și nu o iubește deloc, doar are nevoie de ea. Ea nu e soție pentru el, e mama lui care-l îngrijește zilnic.

Clara: Mamă?

Sonia: Ai dreptate, e menajera, mama ce trebuie să-i crească fetița, bancomatul pe care-l mulge de bani.

Cofetăreasa: El nu are bani?

Sonia: În urmă cu trei ani știam că el nu lucra niciunde, trăia pe spatele Liei ca o căpușă. I-a mai făcut și o fetiță. Lia avea grijă de casă, de educația copilului, mergea și la serviciu pentru a putea supravițui costurilor zilnice. Nu am mai văzut-o de atunci. A plecat din țară o perioadă cu fetița. Am auzit un timp doar că i-ar fi trimis bani lunar buruienii ce a lăsat-o acasă, iar buruiana stătea prin barururi și credea că e fericit. De doi ani nu am mai auzit nici de el nimic. Probabil s-a dus după ea, nu știu. Acum văd că au revenit în țară, probabil toți trei.

Clara (privind ceasul): E târziu. Trebuie să ajungem la ședință.

Sonia (privind la rândul ei ceasul): Ai dreptate. Contează foarte mult și punctualitatea. (Caută ceva în poșetă, pe urmă îi oferă Liei o carte de vizită.) Te așteptăm la noi la sediu, la PFI. (Cele două femei pleacă.)

 

Scena II

 

Cofetăreasa (privind cartea de vizită): La PFI? (Adună de pe masă ceștile. Le duce în spatele vitrinei cu prăjituri ca să le spele. Revine la masă ca să ia cartea de vizită. În cofetărie intră o fată.) La PFI?

Copila: Partidul Femeilor Îndrăznețe.

Cofetăreasa (privind spre copilă): Ce ai spus?

Copila: PFI înseamnă Partidul Femeilor Îndrăznețe.

Cofetăreasa (către fata ce s-a așezat la o masă): De unde cunoști acest lucru?

Copila: De la vecina Mioara. Ea le știe pe toate.

Cofetăreasa (zâmbind): E și ea membru în partid.

Copila: Nu. E administrator de bloc, o femeie puternică căreia nimic nu-i scapă.

Cofetăreasa: Te servesc cu ceva?

Copila: Nu. Eu nu am bani. O aștept pe vecina Mioara. Mi-a promis o prăjitură, dacă o ajut la curățenie în scara blocului.

Cofetăreasa: Nu aveți femeie care să facă curat?

Copila: Am tot avut, dar se ceartă. Mereu se găsește câte cineva care să nu fie mulțumit de persoana care face curat și  vecina Mioara o concediază.

Cofetăreasa (Se duce să spele ceștile. Vorbește cu fata din spatele vitrinei cu prăjituri.): Văd că o apreciezi pe vecina Mioara.

Copila: Până la un punct o apreciez.

Cofetăreasa: Îmi poți și explica?

Copila: Îmi place de ea că nu se lasă călcată în picioare de nimeni, își susține părerea, chiar dacă uneori nu e tocmai cea mai bună. Nu-mi place că e certăreață, bârfitoare.

Cofetăreasa: E o femeie ce caută gâlceavă din orice?

Copila: Caută, pentru că se plictisește, nu are ce lucra și își caută de lucru deranjând pe cei care nu au o clipă timp să respire.

Cofetăreasa: Și totuși ți-e prietenă.

Copila: Nu mi-e prietenă. Eu nu am încredere în oamenii care se bucură de necazul altora.

Cofetăreasa: Și totuși ai ajutat-o.

Copila: Mi-a promis o prăjitură, pe urmă era mizerie în scară. Îmi era și urât să mai privesc acea față neîngrijită a scării.

Cofetăreasa: Mama ta nu te-a ajutat să faci curățenie?

Copila: Mama mea este o sfântă. Muncește toată ziua, ca să nu-mi lipsească nimic. Se sacrifică pe ea ca cei dragi ai ei să fie fericiți. E o femeie luptătoare, dar cu cei dragi e cel mai blând miel, se lasă sacrificată.

Cofetăreasa: Aici e punctul unde o apreciezi pe vecina Mioara?

Copila: Era bine dacă mama știa să fie și dură uneori cu cei dragi.

(În cofetărie intră Mioara cu o prietenă.)

Copila: A venit. E femia îmbrăcată în roșu. Cea care o însoțește e cea mai bună prietenă a ei.

(Mioara se apropie de masa unde stătea fata.)

Mioara: M-ai așteptat mult?

Copila: Nu.

(Mioara și prietena ei se așează la masă.)

Mioara: A ținut prea mult ședința. Baba de la parter e mereu nemulțumită. Acum are impresia că plătește prea mult.

Copila: De ce are impresia asta?

Prietena Mioarei: Imaginează-ți, dragă!

Mioara: Taci, îi povestesc eu fetei!

Prietena Mioarei: Mă duc să comand o prăjitură.

Mioara: Este timp.

Cofetăreasa (Se apropie de ele.) Bună ziua. Vă servesc cu ceva?

Prietena Mioarei: O amandină.

Mioara: Să întrebăm fata ce dorește.

Copila: E bine amandină.

Mioara: Poate vrei o prăjitură cu frișcă, cum le lace copilor, o savarină?

Copila: E bine amandină. Mi-a promis mama o savarină astăzi.

Prietena Mioarei (râzând): I-a promis mama o savarină, n-ai înțeles?

Mioara: Taci. (către cofetăreasă): Trei amandine.

Cofetăreasa: Imediat.

Mioara: Baba de la parter e mereu nemulțumită. S-au înregistrat pierderi de apă. E necesar să schimbăm o țeavă. Am împărțit pierderile pe familie, dar baba spunea că am procedat greșit, că pierderile trebuiau împărțite în funcție de câți membrii are familia.

Prietena Mioarei: A spus că se duce la primărie să rezolve problema.

Mioara: Din cauza ei am rămas de multe ori fără femeie de serviciu.

(Cofetăreasa aduce prăjitura.)

Copila: Mulțumim.

Cofetăreasa: Cu mult drag! Să aveți poftă!

(Femeile și copila servesc prăjitură.)

Mioara: Am uitat. Astăzi e ultima zi când mai pot să plătesc impozitul. Trebuie să plec.

Prietena Mioarei: Vin și eu.

Mioara: Poți să rămâi cu fata și să mănânci prăjitura.

Prietena Mioarei: E prea dulce. Nu mai pot.

(Cele două femei pleacă.)

 

Scena III

 

(Cofetăreasa vine la masa fetei. Se așează la masă.)

Cofetăreasa: Îți place prăjitura?

Copila: E bună. (Scoate un carnețel din poșetă și un pix.) Scrie ceva în carnețel.

Cofetăreasa: Câți ani ai?

Copila: 14 ani.

Cofetăreasa: Ce notezi acolo?

Copila: Învăț.

Cofetăreasa: Ce înveți?

Copila: Studiez oamenii și învăț din comportamenul lor, din lucrurile bune sau rele. E atât de educativ totul. Vecina Mioara nu a dorit să o cunoască pe babă. Poți învăța multe de la ea. În carnețel notez observațiile zilnice.

Cofetăreasa: Un fel de jurnal.

Copila: L-aș putea numi jurnal, nu m-am gândit la acest lucru până acum. La școală am învățat că în jurnal poți să notezi experiențele tale, evenimente, studii științifice.

Cofetăreasa: Eu nu prea am învățat la școală. De jurnal am auzit de la o prietenă.

Copila: De ce nu ați învățat?

Cofetăreasa: Nu mi-a plăcut școala. Mi-au oferit părinții tot ce mi-am dorit și nu am prețuit învățătura. Cel mai important lucru pentru mine era banul, credeam că el rezolvă toate problemele. Acum nu mai am nici bani, nici învățătură. Părinții mei au avut un accident și am rămas în grija unei mătuși. Eram minoră pe atunci. Mătușa a risipit tot, iar eu am început să învăț adevărata viață.

Copila: Mama mea după ce a rămas orfană de cea mai scumpă ființă din lume a luptat să-i îndeplinească dorința, a terminat liceul, dar, cu toate că a terminat Liceul Pedagogic, nu și-a găsit un loc bun de muncă o perioadă lungă de timp. Bunica își dorea să o vadă învățătoare, să fie lumină multor copii. De câteva luni profesează, dorința bunicii s-a îndeplinit în totalitate.

Cofetăreasa: În ce clasă ești tu?

Copila: În clasa a VII-a.

Cofetăreasa: Clasa a VII-a. (Meditează o clipă jucându-se cu lingurița prin prăjitura rămasă de la Mioara.) Ce cale dorești să urmezi în viață?

Copila: Să învăț pe alții, așa cum eu am învățat de la alții.

Cofetăreasa: Ca și mama ta?

Copila: Mama mea e cel mai bun model pe care-l pot urma. Și ea își dorește ca eu să-i calc pe urme.

Cofetăreasa: Ești singură la părinți?

Copila: Sunt singurul copil al familiei.

Cofetăreasa: Într-un fel e bine, e totul al tău.

Copila: Nu e chiar bine. Era bine să ai pe cineva de încredere lângă tine.

Cofetăreasa: Cunosc surori care s-au certat toată viața.

Copila: Pentru că n-au fost educați corespunzător.

Cofetăreasa: Trebuie să adun farfuriile. (Se ridică de la masă.)

Copila (ridicând-se și punând mâna pe o farfurie): Vă ajut.

Cofetăreasa: Te rog, nu. Poate să vină patrona oricând. Tu ești un client ce trebuie respectat și servit.)

Copila: Cum doriți. Eu o să plec acasă. La revedere!

Cofetăreasa: La revedre.

(Copila pleacă.)

 

Scena IV

 

(Cofetăreasa curăță farfuriile. În cofetărie apare omul în negru. Omul în negru se apropie de vitrina cu prăjituri, tușește.)

Cofetăreasa: V-ați întors să plătiți?

Omul în negru: Caut o fată. Mi-a spus vecina că i-a cumpărat o prăjitură și a lăsat-o la cofetărie să mănânce.

Cofetăreasa: Ce fată căutați?

Omul în negru: Îmi caut fata.

Cofetăreasa: Copila ce a fost aici e fiica dumneavoastră?

Omul în negru: Prin urmare a fost aici o fată.

Cofetăreasa: Da, a fost!

Omul în negru: Unde s-a dus?

Cofetăreasa: Spunea că merge acasă.

Omul în negru: Atunci trebuie să mă grăbesc. Nu este bine să ajungă înaintea mea.

Cofetăreasa: De ce? Ce s-a întâmplat?

Omul în negru: Ce te interesează pe tine? Auzi, domnule, o femeie îmi cere mie explicații. A stat de vorbă cu fiica mea și îmi cere explicații. (Pleacă.)

 

Scena V

 

(Cofetăreasa își continuă treaba. Un tânăr și o tânără intră în cofetărie. Se așează la masă.)

Tânărul: Ce prăjitură dorești?

Tânăra: După scena pe care am văzut-o nu mai pot să mănânc nimic. Mai bine comand un suc de lămâie.

Tânărul: Bine.

Cofetăreasa (din spatele vitrinei cu prăjituri): Vă aduc imediat.

Cofetăreasa (Aduce sucul și-l oferă tinerei.): Dumneavoastră nu doriți nimic? (Se adresează tânărului.)

Tânărul: Îmi aduceți și mie un suc de portocale.

Tânăra: Îmi pare rău de doamna Lia.

Tânărul: Era toată sânge când a urcat-o în ambulanță.

Tânăra: A mai bătut-o și altă dată animalul acela, dar acum a întrecut orice limită.

Tânărul: Eu nu cred că o să scape cu viață.

Tânăra: Păcat. A muncit femeia aceasta cu zi, cu noapte. Dacă moare, pe el îl închide, iar fata lor rămâne singură și e doar un copil. În urmă cu o săptămână și-a făcut buletinul.

Cofetăreasa (Aduce sucul de portocale băiatului.): Mă scuzați că intervin în discuție. A fost astăzi la cofetărie o femeie. O chema Lia. A cumpărat trei savarine.

Tânărul: Ea este. Pentru aceste savarine a bătut-o. Bărbatul ei a mâncat toate savarinele și ea l-a mustrat că nu a lăsat o prăjitură pentru fata lor. El s-a înfuriat și a început s-o bată.

Tânăra: De unde ai aflat cauza agresiunii?

Tânărul: Îți amintești când ți-am spus că ești o floare?

Tânăra: Când am trecut pe lângă vânzătoarea de la colțul acestei străzi.

Tânărul: Ți-am oferit o floare aleasă de tine din găleata vânzătoarei. Tu ai luat floarea, pe urmă ai observat o bătrână ce căra cu greutate o sacoșă, o bătrână ce o cunoșteai că locuiește aproape și eu ți-am promis că te aștept în fața cofetăriei.

Tânăra: Da?

Tânărul: În timp ce te-am așteptat în fața cofetăriei a trecut pe lângă mine soțul Liei, fugar de la locul faptei. A încercat într-un fel să-și justifice greșeala.

Tânăra: În fața cofetăriei te-ai întâlnit cu el?

Tânărul: Și-a căutat fata la cofetărie. Spunea că doamna Mioara a dus-o la o prăjitură.

Cofetăreasa: Omul în negru e soțul Liei și tatăl copilei. Ce întâmplare!

Tânărul: Poftim?

Cofetăreasa: Nimic. (Se retrage în spatele vitrinei cu prăjituri.)

 

Scena VI

 

(În cofetărie își face apariția Omul în negru. Trece grăbit pe lângă tineri.)

Omul în negru: Ce vă pasă vouă? Tinerețe, flori și fluturi. (Fuge spre vitrina cu prăjituri și se ascunde în spatele vitrinei.)

Cofetăreasa: Ce faci aici?

Omul în negru: Nu este treaba ta. Dacă spui o vorbă despre mine, te omor.

Cofetăreasa: Este treaba mea. Eu lucrez aici. Am o răspundere.

(Câțiva polițiști intră în cofetărie. Tinerii se uită la ei speriați.)

Un polițist: Nu vă speriați, căutăm un asasin, un om ce și-a omorît soția în bătaie.

(Polițiștii se apropie de vitrină, merg după vitrină și îl scot afară pe omul îmbrăcat în negru.)

Omul în negru (Se zbate în timp ce poliția îi pune cătușele: A murit?

Alt polițist: Ai omorât-o.

Omul în negru: Atunci e mai bine că mă arestați. O să am o masă asigurată.

Alt polițist: Nu mai ai voie să spui nimic.

(Poliția pleacă împreună cu cel arestat.)

Cofetăreasa: Ce om de nimic! Sărmana copilă!

 

Actul II

 

Decorul: O sală de ședință – o masă mare rotundă în jurul căreia se află mai multe scaune.

Personajele: Clara, Sonia, Copila, Cofetăreasa, grupul de femei.

(Sonia și Clara erau la masă și notau ceva într-un registru.)

Clara: Trebuie fixate clar toate obiectivele partidului la ședință.

Sonia: Da. Să verificăm.

Clara: Locuri de muncă pentru femei.

Sonia: Aici e o problemă. Nici acum nu este finalizată fabrica de textile. Firma angajată a plecat să lucreze dincolo și am rămas și cu banii dați, și cu proiectul neterminat.

Sonia: Ne-am mai trezit și cu poliția pe cap. Conform proiectului fabrica trebuia să fie finalizată în urmă cu șapte luni.

Clara: Trebuie să rezolvăm problema aceasta.

Sonia: Doar printr-o altă investiție.

Clara: Se pare că nu avem altă alternativă.

Sonia: Un alt obiectiv ar fi nesiguranța financiară care duce adesea la dezbinări în familie, certuri, divorțuri, părinți plecați la muncă în alte țări și copii lăsați în grija rudelor sau prietenilor, copii complexați din cauza lipsei de afecțiune.

Clara: Trebuie cât mai mult punctată egalitatea între bărbat și femeie.

Sonia: De când cu egalitatea între sexe, bărbatul s-a obișnuit ca femeia să facă totul, de la serviu în scop financiar, la menajera casei, învățătoarea copiilor.

Clara: Nu mai bate nici măcar un cui.

Sonia: Îl bate femeia, de ce să nu-l bată? Trebuie să agațe în cui goblenul la care a muncit mult.

Clara: Ce este pentru femeie o artă, pentru bărbat e o inutilitate.

Sonia: Ar fi trebuit să ajungă femeia.

Clara: Care femeie?

Sonia: Ai răbdare. O să vină și o să vezi despe ce femeie vorbesc.

Clara: Poate s-a răzgândit.

Sonia: Tot ce este posibil. Am convins-o greu să-mi promită că o să vină la sediu.

Clara: Femeia despre care vorbești își respectă promisiunea?

Sonia: Eu spun că da.

Clara: Poate este așa cum spui tu.

Sonia: Și dacă a intervenit ceva? Nu cred, atunci când promiți trebuie să-ți respecți cuvântul dat. O să ajungă la sediu înainte de a începe ședința.

(În sală apare fata Liei. E îmbrăcată în haine de băiat, iar părul l-a ascuns sub căciulă.)

Sonia: Băieții n-au voie la acest sediu.

Copila: Nu sunt băiat, iar sediul bănuiesc că nu este asemenea unei mănăstiri tabu în care nu are voie să calce picior de femeie. (Își dă căciula jos de pe cap, iar părul îi cade pe umeri.)

Clara: Ea este femeia?

Sonia: Nu. Ea este doar o copilă. Eu o așteptam pe cofetăreasă.

Copila: Eu sunt femeia.

Sonia: Ești doar o copilă. Membrii partidului au trecut de vârsta majoratului.

Clara: Las-o să vorbească! Ai venit cu o idee nouă?

Copila: Am venit să vă vorbesc despre violența domestică. A fost cândva o familie. Nu știu cât de fericită era, dar era mulțumită. Femeia muncea pentru a câștiga un amărât de salariu, era și mamă, era și soție, era și menajeră. Avea o fată  la care ținea enorm. Și fata își iubea la rândul ei mama. Într-o zi, pe când încerca să satisfacă o mică dorință a fetei a fost bătută de soțul ei până ce a închis ochii pentru totdeauna. Copila a rămas singură. De fapt a rămas cu dragostea mamei ce o însoțește mereu.

Sonia: Da, un alt punct important al ședinței, violența domestică, e bine că ne-a amintit acestă fată.

Clara: De ce te-ai deghizat în băiat?

Copila: Pentru că pe stradă este greu. Băieții conduc. Fetele sunt maltratate.

Clara: Trăiești pe stradă?

Copila: De un an, de când am rămas fără părinți. În casa mea s-a mutat un unchi violent ce a promis că va avea grijă de mine, dar principala lui grijă a fost băutura și jocurile de noroc. A vândut casa mea părintească,  ca să-și achite datoriile, casa de care mă lega multe amintiri, amintiri așa cum au fost ele, dar erau amintiri ce mi le-a furat. Nu a fost legal ce a făcut, dar nimeni nu m-a ascultat. Au reacționat așa cum ați reacționt și dumneavostră când am venit la acest sediu al femeilor. Mi s-a spus că sunt minoră.

Sonia: Da. Ea este femeia.

Clara: O să te ajutăm să-ți recapeți casa părintească, să-ți finalizezi studiile și să te realizezi în viață. Totul depinde și de ce îți dorești tu.

Copila: Îmi doresc să împlinesc un vis.

Sonia: Orice vis se poate împlini, trebuie doar să îți dorești acest lucru și să lupți pentru el în orice moment, și pe soare, și pe furtună.

Copila: Din acestă cauză am încercat și aici. Cred că am găsit într-un final ce căutam, un prieten care să mă ajute.

Clara: Aici vei avea mereu un prieten.

(Cofetăreasa vine la sediu.)

Cofetăreasa: Mii de scuze. Am întârziat.

Sonia: E bine că ai venit. Avem aici o fată ce are nevoie de ajutor.

Cofetăreasa (către copilă) Tu?

Copila: Eu.

Sonia: Are nevoie de o locuință. Din câte mi-ai spus, locuiești singură. Ai putea lua copila la tine câteva zile?

Cofetăreasa: Mi-ar plăcea să rămână cu mine. O s-o consider fiica mea. Eu nu am putut avea copii și am fost părăsită de soț.

Sonia: O primă problemă am rezolvat-o. (către copilă) O să ai o locuință provizorie până recuperezi legal ce este al tău.

Copila: Mulțumesc.

Clara: Orice problemă, oricât de grea este, are o rezolvare.

(Ușa de la sala de ședințe se deschide și intră un grup de femei cu pancarde pe care au pictat cu majusculă drepturile femeilor. Femeile s-au așezat la masă scandând lozinci.)

Grupul de femei: Egalitate! Libertate! Dreptul la muncă și educație!

(După ce s-au așezat la masă și au pus pancardele în fața lor au făcut liniște.)

Sonia: Mulțumesc că ați venit. Eram pregătită să vă prezint proiectul despre care v-am mai informat și săptămâna trecută, un proiect prin care dorim să facem cât mai multe locuri de muncă pentru femei prin construirea unei fabrici de textile, să împiedicăm astfel migrarea în alte țări, dezbinarea familiei, educația deficitară a copiilor și chiar violența ce apare datorită neajunsurilor, dar am ceva mult mai important să vă prezint. Acest proiect se va realiza în curând, cu toate că am întâmpinat dificultăți. Astăzi doresc să vă prezint o domnișoara care după ce a rămas fără niciun ajutor din partea părințiilor din pricina unei tragedii a avut curajul să zâmbească și să nădăjduiască că va cuceri cununa de stele a vieții. A bătut la ușa sediului nostru cu încredere spunând că ea este femeia pe care o așteptăm. Așa este, rolul nostru este să ajutăm femeia. (Se adresează fetei.) Te rog să vii lângă mine! (Copila se ridică și merge lângă Sonia.)

Copila: Eu sunt femeia. (Grupul de femei aplaudă.)

Indiferență

 

Personajele: Bătrâna, Femeia tânără, Femeia X, Bărbatul X, Femeia Y, Bărbatul Y, Mama bărbatului Y, Polițistul, Bărbatul cu geantă diplomat, Femeia cu fetița, Copilul 1, Copilul 2, Medicul, Asistenta, Doctorița, Băiatul 1, Băiatul 2, figuranți.

 

Actul I

 

Decorul: O stradă.

 

Personajele: Bătrâna, Femeia tânără, Femeia X, Bărbatul X, Femeia Y, Polițistul, Bărbatul cu geantă diplomat, Femeia cu fetița, Copilul 1, Copilul 2, figuranți.

 

(O femeie tânără cară un coș cu mere și ajută în același timp o bătrână să meargă. La un moment dat bătrâna cade inconștientă, iar femeia tânără scapă coșul cu mere. Merele se rostogolesc pe stradă. În momentul în care merele se rostogolesc, pe lângă cele două femei trece un bărbat.)

Femeia tânără: Domnule! Domnule!

(Bărbatul le ocolește grăbit. Femei și bărbați trec pe lângă cele două femei neajutorate din timp în timp.)

Femeia tânără: Vă rog să ne ajutați!

(Oamenii le ocolesc în grabă, alții mai iau câte un măr în trecere. Femeia tânără o masează în tot acest timp pe bătrână și acesta deschide ochii.)

Femeia tânără: Mă poate ajuta cineva?

(Un domn care trecea cu o femeie se oprește o clipă, însă femeia de lângă el îl ia de acolo.)

Femeia X: Vino! Nu înțelegi că nu este problema noastră?

Bătrâna: Înainte oamenii erau mai săritori, maică! Astăzi nu te mai ajută nimeni. Dacă ești singur te lasă să mori pe marginea străzii ca un câine.

Femeia tânără: Telefonul! O să sun la spital să trimită o ambulanță. (Caută telefonul prin buzunarele hainelor. Îl găsește.) Nu funcționează. Am uitat să-l încarc.

(Un bărbat trece pe lângă ele.)

Femeia tânără: Domnule! Domnule!

(Bărbatul le ocolește. Femeia tânără se ridică de lângă femeia bătrână și aleargă după bărbat. Ajunge lângă el și îl atinge.)

Femeia tânără: Nu aveți un telefon? (Bărbatul o privește nedumerit.) Bunica se simte rău și nu am un telefon să sun după ambulanță. (Bărbatul își privește cu atenție ceasul.)

Bărbatul X: E târziu. Am întârziat. (Pleacă.)

Femeia tânără: Îmi puteți împrumuta telefonul dumneavoastră? Vă rog!

Bărbatul X: E târziu. Cumpărați-vă telefon pe viitor!

(Femeia tânără revine lângă bătrână. Câteva femei trec pe acolo.)

Femeia Y: Ce ți-e și cu țăranii aceștia? Pe unde trec fac numai mizerie.  (către femeia tânără) Strânge și tu merele acestea!

Femeia tânără: Nu aveți un telefon? Trebuie să sun după ambulanță.

Femeia Y: Telefon? După ce aduni mizeria poți să îndrăznești a cere un telefon. (către celelalte femei) Să mergem! Sunt niște nespălate venite la oraș. Le-a doborât căldura.

(Femeia tânără adună repede merele în coș. După ce a terminat de adunat merele ce s-au risipit pe stradă s-a întors lângă bătrână.)

Femeia tânără: Cum te mai simți?

Bătrâna: Rău.

Femeia tânără: O să te duc la spital! O să reușesc la timp acest lucru.

(Un polițist trece pe acolo.)

Polițistul: Nu aveți voie să vindeți mere aici!

Femeia tânără: Bunica mea se simte rău. Ne puteți ajuta cu un apel telefonic la ambulanță?

Polițistul: Ar fi bine să plecați cu merele de aici, altfel veți primi amendă.

Femeia tânără: Noi nu vindem mere. Bunicii mele îi este rău și nu ne putem deplasa.

(Câțiva oameni trec prin zonă.)

Polițistul: Circulați! Circulați!

Femeia tânără: Să ne ajute cineva!

Bătrâna: Ce oameni nepăsători! Te lasă să mori. Nu mai pot, maică, nu mai pot! Nu-mi mai pot mișca mâna stângă și picioarele.

Femeia tânără: Să ne ajute cineva!

Polițistul: Circulați! Circulați!

(Își face apariția un bărbat cu o geantă diplomat. Se apropie de polițist.)

Bărbatul cu geantă diplomat: Ce se întâmplă aici?

Polițistul: Unei femei îi este rău.

Bărbatul cu geantă diplomat (privind spre femeie): Tăranii aceștia nu vor să înțeleagă că ziua între orele 12 și 16 nu au voie afară. Soarele este prea puternic pentru bătrâni și oamenii care au probleme cardiovasculare. E plin spitalul de ei.

Bătrâna: Munca noastră e sub soare, domnule! Trebuie să muncim pământul ca să avem ce pune pe masă.

Bărbatul cu geantă diplomat (către polițist): Și parcă îi era rău. Văd că are glas.

Femeia tânără: Domnule doctor, vă rog să ne ajutați!

Bărbatul cu geantă diplomat: Nu sunt medic. Lucrez la spital. Sunt șofer pe ambulanță.

Femeia tânără: Vă rog să mă ajutați să-mi duc bunica la spital!

Bărbatul cu geantă diplomat: Eu nu lucrez astăzi. Am și eu o zi liberă pe săptămână și doresc să stau liniștit. Sunați la urgențe!

Femeia tânără: Vă rog să ne împrumutați telefonul dumneavoastră! Telefonul meu nu funcționează.

Bărbatul cu geantă diplomat: Mă grăbesc. Rugați pe altcineva. (Pleacă.)

Bătrâna: Nu ne ajută nimeni?

Femeia tânără: O să găsesc pe cineva.

Bătrâna: Câtă nepăsare! Când eram tânără oamenii se ajutau unii pe alții, chiar și la oraș erau altfel.

Femeia tânără: De ce s-ar mai ajuta unii pe alții când s-au obișnuit să trăiască nepăsători? Oamenii de la oraș nu se deranjează nici apă să scoată din fântână, nici nu aleargă după ea la izvor. Le-au adus apa în casă. Pornesc robinetul și au apă, vine apa la ei, nu se duc ei după apă.

Bătrâna: Aș bea puțină apă. Nu e o fântână în apropiere să-mi aduci apă?

Femeia tânără: Oamenii de la oraș nu au fântâni. Ei nu cunosc darurile pământului și nu-l mângâie primăvara cu sapa și plugul ca acesta să dea rod. O să cumpăr apă din apropiere. Mă întorc imediat

Bătrâna: Nu pleca! Nu-mi mai este sete. Rămâi cu mine! Poate mor.

Femeia tânără: Nu mai vorbi așa. O să ne descurcăm noi și printre srăini.

Bătrâna: Mai prietenoși sunt copacii decât oamenii. Când sunt obosită, după o zi de lucru, dacă caut sprijin la un copac, acesta mă ajută să nu cad. Oamenii se depărtează de tine și te lasă să te lovești. Copacul stă neclintit întinzându-ți crengile bogate.

(Polițistul se depărtează. Câteva momente nu mai trece niciun om.)

Femeia tânără: E liniște. Mă duc să cumpăr apă.

Bătrâna: Apa e de vânzare aici?

Femeia tânără: Da.

Bătrâna: Unde s-a mai pomenit să bați la poarta vecinului după apă și acesta să-ți ceară bani?

Femeia tânără: Nu bat la poarta nimănui, o să merg la un magazin.

Bătrâna: Au ajuns să vândă și apă la magazin. Cine știe ce mai vând în viitor ca să facă bani?

Femeia tânără: Poate vor pune impozit și pe aer.

Bătrâna: Nu mai trece nimeni.

Femeia tânără: Vin imediat. Mă duc după apă.

(Femeia tânără pleacă. Cât timp este plecată trece pe acolo o femeie cu o fetiță.)

Femeia cu fetița: Ce rușine! S-a îmbătat și acum zace în mijlocul drumului.

Bătrâna: Ce-am ajuns! Acum sunt acuzată că am consumat tărie, eu, eu care n-am pus buzele pe așa ceva niciodată. (peste un timp) Nu mai vine. (Câțiva oameni trec pe lângă bătrână, o privesc, după care își văd de drum. Femeia tânără revine cu o sticlă de apă.)

Femeia tânără: A fost cam departe magazinul.

(Femeia tânără îi dă bătrânei să bea apă. Bătrâna bea cu greu puțină apă.)

Bătrâna: Stropește-mă puțin pe față și pe mâini, poate-mi revin! (Femeia tânără îi ascultă rugămintea.)

(Doi copii aleargă unul după altul trecând pe lângă cele două femei.)

Femeia tânără: Mergeți să vă jucați în alt loc! Bunica mea e bolnavă și o deranjați!

Copilul 1: (râzând) Dacă este bolnavă, de ce nu stă acasă?

(Copilul 2 îl prinde pe Copilul 1, iar acesta se smucește din prinsoare cu putere. Copilul 2 aleargă din nou după Copilul 1, iar acesta sare peste bătrână. Copilul 2 face și el același lucru.)

Femeia tânără: Potoliți-vă!

Copilul 2: Nu ați găsit alt pat, decât strada? Sunteți oameni ai străzii?

Femeia tânără: Suntem oameni ce merită respectul celor din jur.

Copilul 2: (alergând și râzând) Ce-i acela respect?

Femeia tânără: Opusul a ceea ce faceți voi.

(Copiii continuă să râdă și să alerge. În joaca lor unul dintre copii își pierde telefonul. Fără să sesizeze pierderea telefonului pleacă din locul unde se află cele două femei.)

Femeia tânără: Într-un final e liniște. Cum te mai simți, bunico?

Bătrâna: Încă nu am murit.

Femeia tânără: Cum poți să vorbești așa? O să mergem la spital și o să te faci bine. (Femeia tânără observă telefonul pierdut de copii. Se duce spre obiectul pierdut și îl ridică.) Copiii au pierdut un telefon. (Aleargă să-i caute.) Copii! Copii! (Se întoarce.) Nu i-am găsit. (Se așează lângă bătrână cu telefonul în mână.)

Bătrâna: (privind-o) Acum ai un telefon.

Femeia tânără: (privind telefonul) Așa este, dar nu am cerut voie nimănui să mă lase să apelez de pe el. (se joacă cu telefonul o clipă) Până la urmă este vorba de viața bunicii. O să apelez la 112. Cred că acesta este numărul de telefon pentru urgențe. (Formează numărul.) Sună! Bună ziua! Bunica mea se simte rău. A căzut pe stradă. Care stradă? O stradă din Reșița. Nu cunosc orașul. O clădire ca punct de reper? Da. Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Caraș-Severin. Mulțumesc. (Închide telefonul.) Vor ajunge curând.

(Copiii revin la locul de joacă. Copilul 1 observă telefonul pierdut în mâna femeii.)

Copilul 1: L-am găsit. Femeia aceasta mi-a furat telefonul. (Îl smulge din mâna femeii.) Hoațelor!

Femeia tânără: Nu ți-am furat telefonul. L-ai pierdut. Când am observat telefonul v-am căutat.

Copilul 1 (cercetează telefonul): Ați îndrăznit să-mi atingeți telefonul? Ar trebui să chem poliția, dar nu mă cobor la nivelul vostru.

Copilul 2: Până la urmă sunt niște hoațe.

Femeia tânără: L-am împrumutat o clipă. O să vă plătesc apelul.

Copilul 1 (scârbit): Să plecăm de aici.

Bătrâna: O să vină ambulanța?

Femeia tânără: Da. E pe drum. O să ajungă curând.

 

Actul II

 

Decorul: Un cabinet medical unde au prioritate urgențele. În cabinet se află un birou, două scaune, un scaun în fața biroului, un pat, un dulap și ceva aparatură medicală. Lângă cabinetul medical, în partea stângă, se află un coridor unde sunt amplasate câteva scaune pe care pot aștepta pacienții.

Personajele: Bătrâna, Femeia tânără, Bărbatul Y, Mama bărbatului Y, Medicul, Asistenta, Doctorița,  Băiatul 1, Băiatul 2.

(Bătrâna este întinsă pe scaune în fața cabinetului. Femeia tânără stă lângă bătrână și așteaptă. În cabinet se află medicul, o asistentă, Bărbatul Y, Mama bărbatului Y întinsă pe pat, pentru că i se facea un EKG de către asisentă. Medicul citește rezultatul.)

Medicul: Se observă o îmbunătățire. O să-i prescriu câteva medicamente care trebuie luate ca și până acum. (Se așează la masă și scrie o rețetă.)

Asistenta (către femeia ce-a fost examinată): Vă puteți ridica.

Medicul (se ridică și se apropie de fiul femeii): Aceasta este rețeta.

Bărbatul Y: Mulțumesc, domnule doctor. (Îi pune doctorului în buzunar o bancnotă.)

Medicul (prefăcându-se că nu dorește bancnota): Lasă, lasă, lasă! (merge pe scaunul de la birou cu bancnota în buzunar.)

(Băratul Y și mama lui părăsesc cabinetul.)

Bărbatul Y: Mulțumim.

(Pe coridor bărbatul observă un scaun liber.)

Bărbatul Y (către mama sa): Așteaptă-mă aici pe scaun! O să vin imediat. Mă duc să cumpăr medicamentele de la farmacia spitalului.

Mama bărbatului Y (așezându-se pe scaun): Să nu stai mult!

Bărbatul Y: O să vin imediat.

Femeia tânără (către mama bărbatului Y): Mai sunt pacienți în cabinet?

Mama bărbatului Y: Nu.

(Femeia tânără bate la ușă și intră în cabinet.)

Femeia tânără: Bună ziua.

Medicul: Așteaptă! Vă chem eu!

Femeia tânără: Bunica mea se simte foarte rău.

Medicul: Așteaptă.

(Femeia tânără se întoarce pe coridor.)

Asistenta: E posibil să fie un alt țăran certat cu apa ce miroase a transpirație de la o poștă.

Medicul: Mergi să vezi despre ce este vorba!

(Asistenta se duce pe coridor.)

Asistenta: Ea este bolnava?

Femeia tânără: Da.

Asistenta: Așteptați! O să se ocupe și de voi cineva curând. (Privește coșul cu mere de lângă scaunele de pe coridor.) Cu mere veniți voi la doctor? (Intră în cabinet dezgustată.)

Medicul: Ei?

Asistenta: O pacientă cu hemipareză.

Medicul: Să aștepte! (Se ridică de la birou și o ia pe asistentă în brațe.) Mi-a fost dor de tine. De ce ești rea și nu îți faci timp să ne întâlnim?

Asistenta: Dumnevoastră sunteți căsătorit, aveți și copii mari, nu aveți gânduri onorabile în ceea ce mă privește.

Medicul: Între mine și nevastă nu mai se întâmplă nimic. A trecut o lună și nu am mai cunoscut-o, dar la biserică știe să alerge. Cine știe dacă se duce la biserică sau în brațele altui bărbat?

Asistenta (trăgându-se din brațele doctorului care o mângâia și încerca să o sărute): E păcat.

Medicul (râzând): Păcat?

Asistenta: Soția dumneavoastră se roagă pentru binele familiei.

Medicul: Din această cauză ține mereu sărbătoare și nu se prea îndeamnă la muncă prin casă.

Asistenta: Poate e obosită fizic sau psihic. Ar trebui să vorbiți cu ea, poate o să rezolvați problemele.

Medicul (o prinde în brațe pe asistentă și o trântește pe birou): Nu ai idee ce mult te iubesc! Scumpii meu. (O sărută pe gât în timp ce aistenta încearcă să scape.)

(Se aud bătăi în ușă. Medicul se ridică de pe victimă și aceasta se ridică de pe birou.)

Medicul: Intră!

Femeia tânără: Domnule doctor, bunica mea se simte foarte rău!

Medicul: Iarăși voi? Adu-mi cardul de sănătate, pe urmă mă voi ocupa de ea.

Femeia tânără: Nu am cardul de sănătate.

Medicul: Atunci nu vă pot ajuta.

Femeia tânără (cu lacrimi în ochi): Vă rog să aveți milă de bunica mea. Am fost cu ea la  Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Caraș-Severin ca să-i facă pensie de urmaș, fiindcă bunicul meu a decedat. După ce am plecat de acolo bunicii i s-a făcut rău.

Medicul: Alergați după bani cu un picior în groapă. Așteptați! O să văd ce pot să fac.

(Femeia tânără se întoarce pe coridor.)

Medicul: Poate au bani.

Asistenta: Un coș cu mere.

Medicul: Ce să facă cu merele? Țărani! Știu să vină cu brânză puturoasă, țuică și acum cu mere.

(Medicul scrie ceva în niște fișe. Asistenta aranjează medicamentele în dulap.)

Mama bărbatului Y: Încercați să-i dați ceva bani.

Femeia tânără: Nu avem bani, numai ce am trecut printr-o înmormântare.

Mama bărbatului Y: Atunci este rău. Când nu le dai bani se prefac că se uită la tine și te lasă să mori.

Femeia tânără: Și cu bani te lasă să mori. Tatăl mătușii mele a murit cu zile și cu bani. S-a întâmplat înainte de 1989. Era Anul Nou. Tatăl mătușii a făcut o infecție la plămâni și nicio farmacie nu era deschisă. Cel mai apropiat spital era foarte departe. Au încercat să obțină antibiotice dintr-un sat unde știau că este o farmacie amenajată într-o casă, dar femeia ce se ocupa de vânzarea medicamentelor nu a binevoit să-i ajute, indiferentă la rugăminți, lacrimi și bani.

Mama bărbatului Y: Alte vremuri au fost atunci.

Femeia tânără: Acum sunt vremuri și mai cumplite. Omul este robul banului. Nu mai există omenie. E atâta lăcomie în lume, invidie, încât s-ar mânca unii pe alții.

Mama bărbatului Y: Nici atunci nu a fost bine. Măcar acum ești liber. Atunci îți era teamă de fiecare cuvânt ce-l rosteai, ca să nu fie interpretat greșit de securitate.

Femeia tânără: Cât trebuie să mai așteptăm?

(Bărbatul Y se întoarce.)

Mama bărbatului Y: Ce mult ai stat!

Bărbatul Y: M-am întâlnit cu un prieten. E internat. Să mergem. (Cei doi pleacă)

Mama bărbatului Y: Sănătate!

Femeia tânără: Sănătate! (Se așează pe scaunul eliberat)

(Medicul utilizează telefonul de pe birou.)

Medicul: Da. Să vină doi băieți cu o targă și medicul neurolog.

(Pe coridor apar doi băieți. O iau pe bătrână și o pun pe targa ce au adus-o cu ei.)

Băiatul 1: O să o ducem în cabinet.

Băiatul 2: Așa am primit dispoziție.

(Vine între timp și medicul neurolog.)

Băieții: Bună ziua, doamna doctor!

Doctorița: Poftiți cu ea în cabinet!

(Intră cu toții în cabinet, inclusiv femeia cea tânără. O așează pe bătrână pe pat și doctorița ajutată de asistentă o investighează. Băieții pleacă. Îi fac o injecție și îi pun o perfuzie.)

Doctorița: Să o lăsați aici un timp. E necesar să fie supravegheată.

Femeia tânără: Mulțumesc. Aș putea să îndrăznesc să vă ofer câteva mere. Le am la mine întâmplător. Le-am primit de la cumnata mea. M-am întâlnit cu ea în gară. Vi le ofer cu tot dragul.

Doctorița (râzând): Le poți lăsa domnului doctor lângă birou. Îi fac foarte bine merele.

(Femeia tânără pune coșul cu mere lângă birou, pe urmă merge lângă bătrână.)

Medicul: Ți-ai găsit de glumă cu mine?

Doctorița (aranjând niște fișe pe birou, în fața medicului): Merele sunt foarte sănătoase. Întăresc piciorul. Nu mai este nevoie să iei prostii.

Medicul: Ce prostii?

Doctorița: Prostii.

Medicul: Nu înțeleg?

Doctorița: Prostii ce-ți dau putere ca-n tinerețe.

Medicul: N-ai tu idee ce puternic este piciorul acela?

Doctorița (zâmbind): Chiar funcționează?

Medicul: Funcționează perfect.

Doctorița: Mai mult pe acasă sau prin străinătate?

Medicul: Mai mult prin străinătate.

Doctorița: În urmă cu cinci ani când alergai după mine era cam bleg.

Medicul: Mai iau și eu prostii din când în când.

Doctorița: Până la urmă iei prostii?

Medicul: După o rețetă proprie.

Asistenta (ce observa starea pacientei pe aparate): Se întâmplă ceva ciudat.

(Doctorița și medicul se apropie de bătrână și încearcă să o stabilizeze.)

Bătrâna: Am văzut îngeri. Da, mulți îngeri. Erau mari și aveau niște aripi ce măturau totul în jur.

Doctorița (către femeia tânără): Vă rog să așteptați pe coridor până o sabilizăm.

(Femeia tânără merge pe coridor cu sufletul îndoit.)

Doctorița: O pierdem.

Asistenta: Ce se întâmplă?

Medicul: A murit.

Doctorița (către asistentă): Cheamă băieții și anunță familia. Nu se mai poate face nimic. A ajuns prea târziu la spital.

(Doctorița părăsește cabinetul. Pe coridor este oprită de femeia cea tânără.)

Femeia tânără: Cum se simte bunica mea?

Doctorița: O să primiți imediat informații. (Pleacă.)

Medicul (către femeia cea tânără, ieșind din cabinet): Poți merge în cabinet. Bunica ta nu mai este printre noi.

Femeia tânără (intrând în cabinet și alergând spre pat): Bunico! Bunico! (Plânge și îi scutură mâinile.) Indiferența oamenilor te-a omorât. (Se așează în genunchi și își pune capul pe patul unde se afla bunica ei.) Nu te-am putut ajuta.

(În cabinet intră cei doi băieți cu o targă. Băiatul 1 o ridică pe tânăra femeie de lângă patul unde se afla corpul neînsuflețit.)

Femeia tânără: Unde o duceți?

Băiatul 1: La morgă. Nu o să i se facă autopsie, pentru că s-a stabilit cauza morții și mai este și bătrână pe deasupra. O să o puteți ridica ca să vă ocupați de funeralii după ce aveți toate actele necesare.

Femeia tânără: Ce acte?

Băiatul 1: O să vă comunice medicul.

(Băieții iau trupul neînsuflețit.)

Asistenta (către femeia îndurerată): Vă rog să așteptați pe coridor. Trebuie să dezinfectez locul. O să primiti toate informațiile curând.

Femeia tânără: Ce informații?

Asistenta: Despre actele necesare și costul lor.

(Femeia tânără părăsește cabinetul și se așează pe un scaun aflat pe coridor.)

Femeia tânără: Ce ți-e și viața aceasta!

 

Eu sunt Alexandru

 
Piesă într-un act

Scena I

Decorul: O morgă dotată cu o masă îmbrăcată în faianță, pe masă câteva instrumente, o targă, imaginea unor congelatoare de fundal, câteva scaune într-un colț.

Personajele: Alexandru, Femeia, Doctorul, Femeia Nebună, Femeia gravidă, Polițistul, Femeia de serviciu.

 

Alexandru (pe un scaun, lângă el, pe un alt scaun, mai multe foi și chitanțe): Eu sunt Alexandru. De ceva timp încerc să evadez din cerc, însă mă rătăcesc cu fiecare rotire, mai profund, pe urmă mă izbesc puternic de fiecare punct, alunec și cad pe o altă axă. Sunt într-o continuă cădere și rotație. Am înțeles. Din cerc nu poți să fugi. Eu totuși încerc acest lucru. Cred că noi, ființele vii, ne-am născut într-un cerc. (Studiază niște chitanțe și foi.) Atâta hârtie pentru nimic, pentru cineva care nu mai există, s-a dus, îl pregătim ca să-l ascundem sub pământ. De trei ani mă pierd printre ele. M-am angajat la o firmă de servicii funerare, singurul loc de muncă disponibil în acel moment crunt al existenței mele, momentul când mi-au murit cei dragi într-un accident. M-a văzut patronul firmei la care lucrez în prezent cum îi spăl și îi aranjez pentru ultimul drum. A considerat că am talent și mi-a spus că ar avea nevoie de un om ca mine la firmă. Am acceptat. Ce altceva puteam să fac? Eram șomer. Din acea zi mă rotesc printre cadavre și chitanțe. Aranjez mortul, tai chitanța, îl predau familiei pentru funeralii. Parcă aș fi Charon ce așteaptă să primească moneda spre a-i trece râul către lumea umbrelor. De fapt sunt mai prigonit decât luntrașul din mitologia greacă. Eu spăl cadavrele, eu le îmbrac, eu le fac să arate respectabil, pe urmă primesc moneda, tai chitanța și le transport la capelă. (Lasă foile și se apropie de masă.) Aici sunt chinuite cadavrele. (Ia o foarfecă chirurgicală, o studiază, pe urmă un ac, o daltă, un ferăstrău.) Vă imaginați ce rol are ferăstrăul și dalta? (râde) E cumplit. (Lasă obiectele și începe să se plimbe.) Astăzi s-au adunat prea mulți morți. În fiecare congelator e câte un mort. Pe toți, dar pe toți i-am făcut să arate bine. Acum aștept ca familia fiecărui decedat să vină cu actele ca să le predau ultima opera de artă. Trist. Până la urmă e și asta e o artă. N-aveți idee ce teribil este să lucrezi cu morții! Nu te ascultă, se lasă greu când încerci să potrivești pe trupul lor haine sau încălțăminte. (Se plimbă.) Da. Am pățit ceva straniu. Simțurile mele au devenit foarte încăpățânate de când cu noul meu loc de muncă. Simt mirosul morții cu ceva timp înaintea evenimentului. E crud, foarte crud! V-aș întreba pe voi ceva. Dacă viața ar fi un miros câți dinte voi l-ați percepe și ați alerga după el pentru eternitate? (ascultă) Viața nu are miros? Vă înșelați. Și viața și moartea au miros, totul este să ne ascuțim simțurile. Să vă explic! De fapt ce să vă explic? (ascultă) Mirosul vieții? Oricum nu veți înțelege. Pentru a-l înțelege trebuie să-l simțiți. El curge, curge prin toate particulele, se rotește ca într-un cerc. (Se plimbă.) Am încercat să scriu un text, un text despre povara cercului, dar nu-i găseam titlul. Inițial m-am orientat spre un titlu banal „Un cerc de la naștere la moarte.“ (Apare o femeie.)

Femeia: Bună ziua!

Alexandru: Bună ziua! Aveți actele?

Femeia: Ce acte?

Alexandru:Actele pentru ridicarea corpului celui decedat.

Femeia: Eu am greșit drumul, m-am rătăcit. Am fost să-mi vizitez o prietenă la maternitate, la etajul VI, pe urmă am coborât prea multe scări.

Alexandru: Ați ajuns la morgă.

Femeia: Am observat. M-am învârtit pe scări, pe coridoare, am coborât și am ajuns aici. E bine că nu m-am aflat singură în acest loc. M-aș fi speriat simțind răceala morții fără o vietate alături.

Alexandru: Așa este la început. Toți ne speriem, pe urmă ne obișnuim. E ca într-un cerc, un cerc de a cărui povară încercăm să scăpăm toată viața, iar la final constatăm că nu am făcut niciun pas în afara lui.

Femeia: V-am auzit vorbind despre un cerc, un cerc de la viață la moarte.

Alexandru (zâmbind): Așa este viața omului, un cerc de la viață la moarte, unul se naște, altul râde, unul moare, altul plânge.

Femeia: Da. Suntem prizonierii unui cerc.

Alexandru: Dacă ai avea timp ți-aș explica.

Femeia: Aici? La morgă?

Alexandru: E cel mai potrivit loc. Vino!

(O ia de mână și o duce spre scaune. Se așează și el, dar și femeia. Alexandru îi arată foile cu însemnările lui.)

Femeia (citind de pe foi): Povara cercului.

Alexandru: Un posibil titlu. De o săptămână caut un titlu pentru un text despre viață și moarte, un titlu ce nu-l găsesc.

Femeia (citește de pe foi): Evadare din cerc.

Alexandru: În momentul în care omul e conștient de povara cercului încearcă să evadeze din el.

Femeia: A reușit cineva să evadeze din cerc?

Alexandru: Da.

Femeia: Cine?

Alexandru: Artiștii.

Femeia: Artiștii?

Alexandru: Ei reușesc să rupă cercul, să zboare în exteriorul lui, să culeagă stelele, pe urmă sunt zdrobiți de câte o rază de lună, cad în punctul din care cercul își trasează multitudinea de puncte și închid ochii obosiți de povara clipei din văzduh.

Femeia: Eu am cunoscut un bărbat. L-am iubit mult. Aș fi făcut orice pentru el, puteam merge până la sacrificiul suprem. El profita de acest lucru. L-am auzit cândva spunându-i unui prieten că n-o să-mi ceară niciodată luna, se mulțumește doar cu razele ei.

Alexandru: Din cauza aceasta mai ești în viață. A cules doar razele lunii până ți-ai pierdut strălucirea, pe urmă te-a aruncat la coș ca pe o floare ofilită.

Femeia: Am obosit la un moment dat.

Alexandru: Iar el văzând că luna a rămas fără raze a plecat.

Femeia: A plecat departe. Nu și-a întors o clipă capul. L-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în zare. A zburat. Eu am rămas uscată și singură.

Alexandru: Un cerc obscur.

Femeia (citind de pe foi): Cetățenii din cercul obscur.

Alexandru: Trăim într-un cerc întunecos. Lumina nu poate pătrunde cercul nostru. Totul este nedeslușit, neînțeles.

Femeia: Cât adevăr!

Alexandru: Credeam într-un timp că e cel mai potrivit titlu pentru text, dar m-am înșelat. Eu încerc o evadare din cerc, nu pot accepta întunericul din jur și vreau să evadez, să culeg stelele, dar să nu mă mai întorc în punctul central pentru a mă dizolva.

Femeia (citind): Cu mintea pe cerc.

Alexandru: Doar atunci când te concentrezi puternic reușești să treci dincolo de cerc, însă în momentul în care luneci ajungi prizonierul ochiului ce te soarbe pentru totdeauna.

Femeia: Robul cercului.

Alexandru: Cercul osândei.

Femeia: Suntem osândiți la moarte. Pretutindeni se simte mirosul ei dulceag.

Alexandru: Cercurile durerii.

Femeia: A fost dureroasă plecarea lui

Alexandru: Doare nașterea, despărțirea, moartea, dor florile și spinii, dor apele, vântul și stelele.

Femeia (răsfoind filele aruncate pe scaun): Rugăciunea în cerc.

Alexandru: Am încercat să mă rog. O secundă am crezut că rugăciunea a rupt cercul, dar săgeata galbenă s-a întors la mine.

Femeia (aruncând o filă pe podea, cu ochii pe o altă coală): Viața în cerc.

Alexandru: Suntem condamnați să viețuim în cerc, cercul osândei noastre, cercul fructului oprit.

Femeia (aruncând filă după filă): Alerg în cerc. Merg în cerc.

Alexandru: Suntem mereu în mișcare și nu reușim să evadăm dincolo de cerc.

Femeia: Privește dincolo de cerc!

Alexandru: Aceasta este durerea cea mai mare, să privești dincolo de cerc, să privești cum lumina se depărtează de tine și viața ți se scurge treptat. Eu văd acest lucru zi de zi. De trei ani mă zbat în același năvod.

Femeia (citind și aruncând filele): Cercul financiar.

Alexandru: Am avut un prieten. Mamă, ce încurcături financiare s-au înnodat în viața lui! A făcut un împrumut la bancă, pe urmă a pierdut serviciul, s-a împrumutat iar și iar, din eșec în eșec a mers. Acum doarme prin parcuri. A pierdut tot. Îl mai întâlnesc la câte un priveghi. Acolo stă până ce pleacă ultimul om venit să-și ia rămas bun de la cel care nu mai e printre cei vii. Mai mănâncă și el câte o bucată de cozonac. Viața lui a devenit o ruină.

Femeia: Ruine!

Alexandru: Ruine și umbre!

Femeia: Împrumutul! Greșeala!

Alexandru: Ruina a ceea ce a fost și umbra a ceea ce a devenit.

Femeia (citind și aruncând alte foi): Cercurile foametei.

Alexandru: De trei ani îi observ.

Femeia: Pe cine?

Alexandru: Pe mizerabili.

Femeia: Care mizerabili?

Alexandru: Pe cei care n-au ce mânca, pe cei care nu au unde sa-și plece capul pentru odihnă.

Femeia: Au pierdut tot.

Alexandru: Și cei care se ascund în spatele unor ziduri plâng de foame și sunt pe cale să piardă totul.

 

Scena II

 

(Un doctor duce  la morgă o femeie într-un scaun cu rotile, legată într-o cămașă de forță. Alexandru și femeia abandonează foile și se uită la cei doi.)

Doctorul: Aici este.

Femeia nebună (urlând și zbătându-se): Lasă-mă să-l văd!

Doctorul: Nu știu în ce congelator l-au pus pe colegul meu.

Femeia nebună: Lasă-mă! O să-l caut!

Doctorul: A murit încercând să te ajute.

Femeia nebună (calm): Sunt vinovată. Doar eu sunt vinovată! L-am omorât, pentru că nu m-a înțeles. (urlete femeii nebune)

(Doctorul scoate din buzunar o seringă și o injectează pe femeie. Alexandru se apropie de femeia nebună și se așează în genunchi în fața scaunului cu rotile, sprijinindu-se de mânerele acestuia și privind-o.)

Alexandru: Tu?

Femeia nebună (cu privirea tulbure): Cine sunt eu?

Alexandru: Credeam că ai murit. În urmă cu trei ani mi s-a comunicat că ai murit. De ce?

Femeia nebună: Cine sunt eu?

(Doctorul încearcă să ia femeia nebună, dar Alexandru ține de scaun.)

Alexandru: Trăiește! (îi atinge fața cu mâinile)

Femeia nebună (își trage capul pe spate): Cine ești? Cine sunt eu?

Doctorul: Ești soția colegului meu care-a murit!

Alexandru: Este soția mea despre care mi-ați spus că a murit în urmă cu trei ani!

Femeia nebună (privindu-l pe Alexandru): Soția ta?

Alexandru: Nu-ți mai amintești?

Femeia nebună: Accidentul. Copiii. Mama. Doream să uit tot, să fiu altă persoană, să iau viața de la început, pe o altă  cale.

Alexandru: Ai ales calea șerpuită, calea vicleniei, a umbrei, nu calea dereaptă a emirului de care erai foarte încântată când îmi recitai „Noapte de decemvrie“ a scriitorului Alexandru Macedonski. Nu ai ales să te bucuri de lumina stelelor, ci de iluzia de-o clipă a razei lor.

Femeia nebună: Când stelele au dispărut în ceață a apărut el, doctorul. Am refuzat să le mai caut. Ce rost avea? Doctorul m-a ajutat să uit și să mă bucur de licuriciul de-o clipă.

Alexandru: Te-a ajutat să mă uiți?

Femeia nebună:  Cine ești tu?

Alexandru: Eu sunt soțul tău, nu doctorul!

Femeia nebună: Doctorul, el m-a ajutat să uit!

Alexandru: Care doctor?

Doctorul (trăgând de scaun): Să mergem!

Alexandru (ținând scaunul): Trăiești! N-o să-i mai las să-ți facă rău!

Femeia nebună: Nu mi-a făcut nimeni rău. Eu am făcut rău tuturor celor din jurul meu. Pe cine-am atins, am uscat, l-am uscat precum arde fulgerul un arbore aflat în putere.

Alexandru: Atunci de ce te-au legat într-o cămașa ca pe nebuni, dacă nu ți-au făcut rău? Tu erai o femeie rațională.

Doctorul: Să mergem! (același joc al scaunului)

Alexandru: Nu mergeți nicăieri, până nu aflu adevărul!

Doctorul: Ce adevăr? Colegul meu s-a îndrăgostit de soția ta și a ajutat-o să uite tragedia vieții ei.

Alexandru: A sedus-o.

Doctorul: A ajutat-o.

Alexandru: Doar eu aveam dreptul s-o ajut.

Doctorul: Bărbații nu sunt stăpânii femeilor, ca să ceară drepturi. A apus vremea când soția nu avea voie să facă un pas fără acordul soțului.

Alexandru: Nu eram stăpânul ei. Eram cel mai bun prieten al ei, iar ea prietena mea cea mai bună. (către femeia nebună) Cum ai putut uita prietenia noastră? De ce ai lăsat dragostea noastră să moară?

Femeia nebună: L-am omorât pe doctor. Eu l-am omorât. I-am picurat venin în cafea. Acum trebuie să fac pe nebuna.

Alexandru: Chiar ai omorât un om?

Femeia nebună: Un om ce s-a dat drept soțul meu când eu refuzam, de durere, să-mi amintesc cine sunt.

Alexandru: Ești pierdută.

Femeia nebună: Am pierit în urmă cu trei ani într-un accident.

Femeia (care între timp a răsfoit foile de pe scaune aleargă spre ei): Cotangentă pe semicerc.

Alexandru: Nu am rezolvat nimic. Privește! (îi arată mâinile pe care avea formule matematice tatuate, reacții chimice, figuri geometrice)

Femeia (atingând mâinile lui Alexandru): Câtă știință! Câte calcule!

Alexandru: Fără rezultat.

Femeia: Cărarea șerpuită a vieții?

Alexandru: Nu.

Femeia: Doctorul?

Alexandru: El a refuzat truda, cărarea cea dreaptă și a murit înveninat după o clipă iluzorie.

Femeia: A fost otrăvit de mersul șerpuit.

Femeia nebună (râde): Sunt liberă!

Alexandru: Ești osândită.

Doctorul: Suficient!

Femeia (citind de pe o foaie care o avea la ea): Cercul spovedaniei.

Femeia nebună (râde): M-am spovedit. Ieri m-am spovedit. A venit un preot să se roage pentru bolnavi și m-a ascultat. Mi-am plâns păcatele. (plânge)

Femeia: Cercul mântuirii.

Doctorul: Omori și aștepți să fi iertat?

Femeia nebună: Înșelătoria.

Femeia: Cercul diabolic.

Alexandru: Totul se rotește. Toate pornesc dintr-un punct și când ai nălucirea că ai depășit cercul, te reîntorci în același punct.

Femeia nebună: Duminică mergem la biserică, Alexandru?

Alexandru: La biserică? Duminică? Ce mult timp a trecut!

Femeia nebună: Muzica! Îngerii cântă!

Alexandru: Totul e o muzică.

Femeia: Muzica cerului.

Alexandru: Cercul pe note muzicale.

Femeia: Fiecare om are muzica lui.

Alexandru: Cercul lui muzical.

Femeia nebună: Văzduhul cântă.

Doctorul: Sunteți nebuni.

Femeia nebună: Ascultați! Scârțâitul răcitoarelor! Ce muzică! Totul geme, scârție, se ondulează.

Alexandru: Cântă!

Femeia: Muzica fiecărui lucru.

Femeia nebună (către doctor): Ascultă-ți muzica!

Doctorul: Să mergem! (același joc, trage de scaun, atât el cât și Alexandru)

Femeia (oprind la rândul ei scaunul smuls cu greutate de doctor): Cercul celest.

Alexandru: Omului nu-i este destinat un astfel de cerc.

Femeia nebună: Un cerc, un pătrat și o minte diabolică.

Doctorul: Să mergem! (reușește să plimbe scaunul câțiva pași)

Alexandru (din nou în fața femeii nebune): Mă recunoști?

Femeia nebună: Omul cu multe, cele mai multe defecte!

Alexandru: Molier spunea „Oricâte calități am avea, lumea se uită numai la defecte.“

Femeia nebună: Cercul.

Femeia: Din nou în cerc. Defectele și cercul.

Alexandru: Calitățile te ridică deasupra cercului.

Femeia (rupând ultima foaie): Omul din afara cercului.

Alexandru (aleargă după bucățelele de hârtie): Ai rupt-o! Chiar pe ultima ai rupt-o! Ai distrus orice posibilitate de evadare.

Femeia: Te-am ajutat să te depărtezi de cerc.

Alexandru: Mi-am pierdut cercul. Am pierdut orice protecție.

Femeia: Dar îți doreai să evadezi din cerc?

Femeia nebună: În ciuda defectelor el e mereu în afara cercului.

Alexandru (se lasă să cadă pe podea): Omul din afara cercului.

Femeia nebună: Iarăși te joci cu cercul!

Alexandru: Privește dincolo!

Femeia: De cerc?

(Alexandru se ridică și aleargă după o insectă. Își scoate pantoful și începe să lovească locurile unde acesta se așează, până ce o prinde și o omoară.)

Doctorul: Cum a reușit să pătrundă bondarul aici?

Femeia: L-ai omorât. Ce ai rezolvat cu acest lucru?

Alexandru: Nu mai deranjează pe nimeni.

Femeia: Și mai vorbeai de cerc.

Alexandru: Nu ai observat? Se rotea în cerc și cânta.

Femeia nebună: Oare muzica se rotește în cerc?

 

Scena III

 

(La morgă vine un polițist însoțit de o femeie gravidă.)

Femeia gravidă (se apropie de doctor și de femeia nebună): Criminalilor! Mi-ați omorât tatăl!

Polițistul: O să-și primească pedeapsa pentru ce au făcut. Nebunia nu este un refugiu, iar cel care a fost cu ideea e făptașul principal.

Femeia: Ce s-a întâmplat?

Femeia gravidă: Doctorul acesta s-a îndrăgostit de nebună, iar nebuna a considerat că e mai bine să-mi omoare tatăl care s-a milostivit de ea și a luat-o de soție.

Alexandru: De soție? Cum e cu putință?

Femeia gravidă: S-a îndrăgostit ca un adolescent.

Femeia nebună (se apropie cu ajutorul doctorului de femeia gravidă și îi privește burta, râde): O sferă. Un semicerc. O burtă ca și coama unui munte.

Femeia gravidă: Ai distruge tot?

Femeia nebună (râde): Tu sau fratele tău credeți că m-ați învins?

Femeia (către polițist): Și tu ești copilul acelui medic?

Polițistul: Da.

Alexandru: Și când spuneam că nu poți să evadezi din cerc. Te învârți și ajungi mereu în același punct.

Polițistul: Am venit după trupul neînsuflețit al tatălui nostru.

Alexandru: A venit familia. Pot să vorbesc. Eu l-am omorât pe doctor. Tatăl vostru mi-a furat soția. A lăcomit la oița mea. L-am omorât și acum aștept să văd lacrimile celor ce l-au iubit.

Polițistul: Acum e limpede totul. (scoate cătușele și îl arestează pe Alexandru) O să fii numărul 60 în noua închisoare de maximă siguranță. O să primești ce meriți acolo.

Alexandru: Eu sunt LX. Eu sunt ALEXANDRU.

(Polițistul îl ia pe Alexandru, urmat de femeia gravidă.)

Femeia (se apropie de nebună): Te-a iubit mult. Și-a sacrificat libertatea pentru tine.

Femeia nebună: E a doua oară când moare în locul meu. Prima dată a făcut-o demult. Urma să ne căsătorim și eu i-am cerut toate avuțiile. Toată avera lui a trecut-o pe numele meu de a ajuns să spele morții. Acum și-a sacrificat libertatea.

Doctorul (o dezleagă pe femeia nebună): Nu mai trebuie să ne prefacem. Suntem liberi. (Pleacă cu femeia nebună îmbrățișați și fericiți.)

Femeia (adunând foile rupte): Același cerc, aceeași femeie, același sacrificiu și totuși, Alexandru e liber, e mai liber ca niciodată. Alexandru și-a ascultar inima. (adună foile rupte) Alexandru? 60? LX? Cercul? Dragostea și moartea. Și-a salvat dragostea într-un loc al morții. (adună) Mereu în cerc încercăm să ajungem dincolo de el. 0 e de fapt un cerc, 6 e o încercare a evadării din cerc. 60.

Femeia de serviciu (vine la morgă): Cine sunteți?

Femeia: Eu sunt Alexandru.

Femeia de serviciu: Alexandru?

Femeia: Eu sunt Alexandru și am adunat aici taina cercului (arătând foile rupte și adunate).

(Femeia pleacă.)

Femeia de serviciu: O nebună ce s-a rătăcit la morgă. Poate a pierdut pe cineva drag. (Începe să spele pe jos.)

 

 

 

Niciun comentariu »

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL

Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.