Indragostiti de poezie

Administrativ

08/02/2014

destinfaraaripi

DESTIN FĂRĂ ARIPI –  POEZII

ANA-CRISTINA POPESCU

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Popescu, Ana-Cristina

Destin fără aripi / Ana-Cristina Popescu. – Brăila: Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2014

ISBN 978-606-671-516-4

821.135.1-1

Citeste volumul in format pdf (click aici)

Citeste volumul online (click aici)

Imagine ()

Destin

1. DOR DE ARIPI

 Sunt o floare

 Ce-şi soarbe nectarul din a vieţii ploaie,

 Candelă ce doare după al vieţii foc,

 Aripă de înger, cer făr’ de noroc,

 Pagină de carte, jumătate scrisă,

 Cântec de sirenă cu pierdut ecou,

 Curcubeu din picături de vers,

 Iubire nemărginită, doar în al nopţii eres.

Sunt un om

 Pierdut în banal, lume oarbă de furnică,

 Cretă stinsă în buze de burete,

 Carte de foc pentru suflet sau rece perete?

 Pion pe tabla de şah, sorbit de furtună,

 Durere de lacrimi în trup ars de humă,

 Ceas ce-n fiecare secundă se-mbracă-n rugină,

 Dor de floare de colţ, dar nu ies din grădină.

Sunt cer şi pământ;

 Aripi de înger pierdute-n destin,

 Poet prins în curcubeu de aripi şi pânză de flori;

 Om de pământ cu vise de nori;

 Caut aripi eterne pentru-a gusta veşnicia,

 Caut floarea luminii să-i sorb feeria;

 Mă pierd în idei şi plâng

 Şi aprinse aripi în sufletu-mi sunt.

 2. PE ARIPI DE VERS

 Au picurat cuvinte

 din suflet sângerând

 şi-au adunat nectarul

 pe file-ngălbenite,

 şi din lumini şi umbre

 în jocuri lin s-au rupt

 şi s-au pierdut în veacuri

 nesfârşite.

 

Am mers prin văi

 şi am văzut durere,

 şi-am încuiat-o în cuvânt,

 şi a luat foc în suflet şi în gând;

 şi Doamne, cât de multe mere,

 mi-e frică, aş fugi de ele,

 dar sunt peste tot

 şi-s grele.

Sunt grele de-a păcatului veşmânt

 şi dor, căci suflet sângerează,

 şi-i frică, pentru că în cerc

 te-au prins în joc,

 să nu mai fugi;

 să le fi rob,

 sorbindu-le dulceaţa

 din mijloc.

Am prins cândva, demult,

 de un picior,

 fiorul inocenţei absolutului

 într-un surâs…

 şi-am cules pe corzi de inimi,

 lumi, stele, vieţi,

 trăind eterna soartă

 a sufletelor reci.

Aş aduna firmituri

 din a bogatului merinde,

 sorbind nectaru-nvăţăminte

 ca Lazăr roua cea fierbinte;

 iubind mereu speranţa

 din clipe fermecate,

 din valuri în joc purtate

 ca-ntr-un cerc.

 3. FOCUL DESTINULUI

 În faţă-i se deschise prăpastie şi fum

 Şi-n drumul său spre cale-i crescură mărăcini;

 Spini otrăviţi ca focul, în tălpile lui goale,

 Îl împungeau întruna şi fără de cruţare.

 Cu anevoie drumul şi-l continua prin stâncă,

 Fără să se oprească, fără-a privi-napoi,

 În jale şi durere-şi scălda inima-i frântă,

 În focul pustiei, în lacrimi şi nevoi.

Şi mergea cu speranţă şi fără de odihnă,

 Mergea uitând amarul, de gânduri mistuit,

 Se chinuia ca focul ce nu-şi găsea lumina;

 Şi-nainta cu sete pe drumu-i hărăzit.

Şi nu-i păsa că-n faţă primejdia-i se deschide,

 Nu lua în seamă focuri, nu lua în seamă ploi,

 Pierdut străbătea totul, închis în jale-adâncă,

 Cu ochii plini de lacrimi, cu pieptul ca de stâncă.

 

Flori, nestemate, mândre copile-i dansau,

 Şi dalbe crizanteme-i împodobeau cărarea,

 Albastre flori pe frunte-i mereu se aşezau,

 Iar el văzu cu ochii-i sfârşitul şi chemarea.

Mult timp se chinuise şi uite c-a ajuns

 Să-şi vadă visu-n faţă-i, cu ochii lui de şoim,

 Însă prin pacea adâncă un clopot a pătruns,

 Sfârşitul ce-l aşteaptă, i l-a cântat de sus.

Şi după chin amarnic, şi după fericire,

 A trebuit să fugă, odihnă spre-a afla,

 Pierdut în absolut, uitat în nemurire

 Se schimbă, se transformă şi ajunge-n cer o stea.

 4. APOCALIPTIC

 E totul negru, o beznă a uitării,

 Ce caută galben şi-n drum e totul roşu,

 Cândva ce a fost verde e ceaţa ezitării

 Şi mulţi ca Sfântul Petru acum aud cocoşu’.

Să mai căutăm în suflet o aripă divină

 Ce luminează universul ca un vulcan aprins,

 Să cadă-n hăul morţii tot răul ca o cortină

 Şi florile să cânte, căci binele-a învins.

Şi negru-roşu, galben-verde,

 Şi crud, şi copt şi apă-vin,

 Murmur de vânt, azi cere a crede

 Ploaia de Har, în murmur şi-n foi de crin.

 

 5. LABIRINTUL NISIPULUI

 I

 S-a scurs un şarpe de lumină,

 Clepsidra s-a-necat a tuse

 Şi ochii s-au lipit spre-odihnă…

 Sunt în deşert,

 Pe-o piatră-o urmă de lăcustă…

 Şi tot nisip…

 Nu-i murmur de izvor?…

 Nu-i oază?

 Nu, e glasul deşertului

 când rage nisipul

 în suflet de vânt.

 Ce-ai fost cândva nisip?

 Am fost ţară bogată

 ce în deşertăciune mi-am lăsat viaţa purtată;

 Am fost rege, ce nu avea pereche;

 Acum sunt carte…

 sunt deşertăciunea puterii omeneşti,

 sunt lacrimile celor osândiţi,

 sunt suferinţa celor prigoniţi,

 sunt aurul pierdut al nesătulilor;

 Am murit şi-am înviat,

 am purtat povara pildă,

 dar nimeni nu m-a ascultat.

 Ce-nseamnă pentru tine mirajul?

 O trăire din veacuri pierdute,

 o goană după vânt a omului în viaţă.

 Ce-nseamnă pentru tine viaţa?

 Un vis al unui viitor

 ce poate fi deşertăciune sau izvor…

 Nisipul doare, nisipul prinde viaţă,

 dar numai Dumnezeu e Cel ce modelează,

 ce-a fost, mai este încă

 şi-o să mai fie-n altă faţă,

 poeţi ce meditează,

 artişti ce-nfrumuseţează,

 dar Dumnezeu creează.

 În noi, în noi e doar nisipul,

 să nu ne risipim,

 să învăţăm cum să trăim…

 Nisip, iar nisip, alerg,

of, dune de nisip,

mi-e sete;

 vreau viaţă, paradis,

 vreau adevărata iubire

 să fie veşnic lângă mine,

 dar în jur e totul gol,

 mă doare,

 clepsidra s-a-necat a soare

 şi nisipul a luat foc;

 Vreau viaţă

 şi văd doar nisip… nisip… şi dune de nisip…

 II

 Caravana s-a îndepărtat,

 păşesc agale pe nisipul încintat,

 povăţuit am fost să ţin drumul

 înţelepciunii oazei,

 să am soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga,

 dar am alunecat pe-o limbă de nisip

 şi mă-nghiţea,

 adulmecam aerul fierbinte,

 prea târziu să-mi acopăr faţa,

 rănile trupului mă dureau,

 mă agăţam de oasele deşertăciunii,

 tăcerea îmi sfâşia auzul

 cu ţipătul de şacal ce-şi chema haita,

 eu eram prada destrăbălărilor,

 beţii gălăgioase se pierdeau în iluzii,

 umbrele dansau bezmetice deasupra-mi

 aşteptând să-mi slăbească puterile

 şi să-mi bea mana ochilor.

 Un fulger de flăcări mă ardea din apus

 şi spatele prinse durere,

 în faţă argintul de lună-i aprins,

 în drum o cămilă,

 de ea mi-agăţ disperarea;

 Oare voi ajunge să beau apă din oază?

 III

 Miroase a aer de verdeaţă,

 în jur natura prinde viaţă,

 mă-mbrac în haina nouă de lumină;

 Am înţeles ce-nseamnă a cunoaşte

 şi unde-i untdelemnul din candela-nţeleptei;

 S-a stins o iarnă pierdută-n vis

 şi am dat foc deşertăciunii,

 au ars cărbunii urii şi-ai minciunii,

 a dragostei ce-a fost cândva şarpe,

 căci rău e să iubeşti fără-a cunoaşte,

 se prăbuşeşte-n praf ce n-are temelie

 şi sufletul se zbate între săgeţi o mie…

 S-a dus, s-a scurs păcatul din clepsidră;

 Nisipul mişcător tuşise-afară prada.

 Acum e linişte,

 Sufletul a înţeles izvorul iubirii,

 a cutezat să scânteieze spre lumina dumnezeirii,

 s-a contopit în adâncimea naturii,

 a naturii din care trupu-şi luase fiinţă

 şi aşteaptă…

 Aşteaptă oaza din care să-şi adape nemurirea,

 verdeaţa primăverii,

 aşteaptă să uite plânsul din mugurii durerii.

IV

Acum râul geme peste pietrele reci printre suspine

 asemenea sufletului meu necopt,

 ars de jarul răutăţii lumeşti,

 stins de lacrima suferinţei,

 plin de săgeţile aşa numitor prieteni.

 Te-ai frânt suflet în mii de aripi

 şi-ai adunat în mii de flori

 speranţa prieteniei şi-a iubirii

 ce-a gustat otrava celor ce-i preţuiai.

 Acum plângi în lacrimile Ghetsimanilor

 şi vezi păcatul în picături de sânge,

 ai pus un cui, ai pus o cruce,

 în nepriceperea iubirii sfinte

 când te-ai pierdut printre spini

 pentru a gusta iubirea păcătoasă,

 atunci ai fost singur printre mărăcini,

 acum abia ai prieten,

 acum înveţi viaţa,

 De-acum nu mai eşti singur,

 vei fi în umbra crucii.

 Pe braţe Te-a purtat printre hiene

 Un Miel ce îţi cerşea iubirea,

 i-ai înţepat cu spini mânuţa

 ce se jertfea să-ţi dăruiască nemurirea,

 să-ţi şteargă patima durerii

 ce te orbea în pânza de păianjen,

 să-ţi lumineze ochii minţii

 ce refuzau înţelepciunea.

 Azi am gustat din cina pregătită

 s-aline-a inimii dorinţă,

 de-acum te simt în toată a mea fiinţă,

 prea mult am alergat prin lume

 şi te-am găsit în mine,

 şi te-am găsit acasă,

 şi te-am găsit tovarăş în neputinţa noastră.

 De-acum nu mai sunt singur,

 de-acum doar Tu mi-eşti viaţă,

 am învăţat să zbor

 spre primăvară, spre-a raiului sfânt rază;

 Azi am ajuns la oază.

 6. „DOAMNE, RĂMÂI CU NOI CĂ S-A FĂCUT NOAPTE“

 (Ev. Luca 24, 29)

  Vântul suflă dintr-o parte, tot în jur este pustiu,

 Flori de mărăcini sălbatici ard sub cerul cenuşiu;

 Cade ploaia printre ramuri ca o lacrimă-argintie,

 Amărât privesc spre moartea care uită să mai vie.

 

 Noapte este tot în juru-mi şi cântă pierdută-n vremuri,

 Viaţa în nimic ascunsă s-a mutat de mult în ceruri

 Şi în haos zboară timpul ce-a uitat să mai învie;

 Liniştea sperie mormântul în inima cea pustie.

Peste tot se-aşterne noaptea, noaptea grea a vieţii moarte,

 Mai rămâi cu noi Tu, Doamne, şi de noi nu Te desparte,

 Singuri nu ştim a străbate, calea-ntunecimii soartă,

 Umbra mea pe-un fir de aţă visu-n faptă îl îneacă.

 

 Cerul mov străluce-n rouă, amărâtă cântă floarea,

 Totul plânge cu suspine, misterul împânzeşte zarea,

 Noaptea-nvăluie făptura şi pământul totodată…

 Ceasul a-ncetat să bată, viaţa-n moarte-a fost uitată.

7. AŞ VREA SĂ FIU CU TINE, DOAMNE

  Mie sete de Tine, Doamne,

 Flacăra sufletului ar vrea să renască,

 dar doare;

 jarul uscat nu are scânteie

 şi vrea soare.

Mi-e nălucire

 umbra soarelui pierdut în feerica clipă,

 şi ucide

 sufletul disperat de pustiire

 şi strig izbăvirea.

Mi-e moarte

 rugina frunzei căzută în iarba ofilită

 a inimii,

 a minţii ce încearcă amnezia eternităţii

 şi vrea viaţă.

Mi-e dor,

 cândva în mine Te-am cunoscut,

 Doamne…

 şi te-am pierdut în nepricepere,

 şi-mi lâng neînţelesul

 în aşteptarea Ta.

 8. SUFLET DE VERS

 Cuvânt,

 metafora vieţii

 mi-eşti lume;

 Atingi

 esenţa de foc

 scăldată în smaraldul oazei

 din pustiul inimii

 şi trezeşti

 uscate lacrimi…

 Acum bei apă

 şi stropul devine cascadă.

Apar curcubeie

 şi întunericul naşte muguri;

 Străluceşte o petală,

 pe ea un univers

 ce l-am închis

 într-un suflet de vers.

9. PE ARIPILE MISTERULUI

 Viaţa trece ca o umbră, ca un vis de ani purtat,

 Totul vine şi se pierde, tot ce şti sau ce-ai uitat,

 Că-i real sau ficţiune, tot ce simţi sau ce-ai răbdat,

 N-o să ştie niciun geniu ce mereu a cercetat.

 

Ce se-ntâmplă după moarte? Ce-nţelept va fi aflat?

 Totul stă ascuns în umbră, căci pământ e cel creat,

 Ce va fi când pleci din lume, savanţii n-au precizat,

 E prea mult pentru o fiinţă, taina vieţii ce s-a dat.

 

Ce e moartea? De unde vine? Ce se-ntâmplă mai apoi?

 Totul e-un mister ce viaţa nu cuprinde-n a ei foi,

 Simţiri reci şi simţiri calde se-ascundeau pierdute-n lumi,

 Spiritul striga viaţa, frica cânta prin făpturi.

 

Ce e apa, ce putere are-n fiinţa ei de veacuri?

 Ea aduce lumii viaţă, e-un mister, un foc de leacuri,

 Suflete fără de fiinţă, de-o gustau, trăiau pe veci,

 După cum legenda spune cugetării celei reci.

Dacă totul e-o părere, o părere neînvinsă

 Şi pământ de mii de veacuri este omul ce există,

 Adormit de-amar de vreme, împietrit ca şi o stâncă,

 Apa Letei, nopţii zeiţă, l-a trimis în viaţă încă.

 

 Apa vieţii de-a băut-o, a uitat de propria-i soartă,

 Şi visând-o mereu toată, a uitat că lumea-i moartă,

 Groaznic pare gândul care, în coşciug uitat de scânduri,

 Să visezi doară cu gândul că trăieşti în mii de rânduri.

 

 Priveşte doar seninul de sus ce ne-nconjoară,

 Brăzdat de mii de forme, e-o linie imaginară,

 Ce poţi cu a ta minte pricepe tot ce zboară?

 Când norii ascund în formă: mistere, foc, comoară.

Din cerul infinit, din norii ce-l brăzdează,

 Vezi suferinţa lumii în forma ce-şi creează,

 În tot ce te-nconjoară citeşti mister de viaţă,

 De unde este totul, mintea-ţi cercetează?

De văd un lucru-albastru şi altu-l vede verde

 Nu-i un mister, căci viaţa-n mistere mii se pierde;

 Ce culoare ai Tu, Doamne, dar strămoşii noştri, Adam?

 Poate Eva fuse albă şi Adam un roşcovan.

 

 Şi totul piere-n vremuri, un joc e-a lumii roată,

 Ce nimeni n-o pricepe, în veşnicia moartă…

 Şi poate-n nefiinţă se va sfârşi creatul,

 Trecut şi viitor, lumină-ntunecatul.

 

 Totul e-un mister în viaţă, viaţa toată-i un mister,

 Lumina învinge noaptea şi-n lupta lor veacuri pier;

 Geniul moare-n a lui soartă, pentru lume nu există,

 Clipa-nvie veşnicia şi taina-i din nou învinsă.

10. SĂ FIM CREŞTINI!

 Să fii creştin e minunat,

 Să fii creştin adevărat,

 Să ierţi, s-ajuţi şi să iubeşti,

 Şi adevărul să-ţi doreşti;

 Fii bun şi cu al tău duşman!

 Răului oferă-i bine-n dar!

 Căci şi pe tine Dumnezeu,

 Te ajută-n viaţa mereu.

Nu-ţi socoti talantul greu!

 Cultivă-l pas cu pas prin zel,

 Deschide-ţi sufletu-n lumină!

 Să înflorească-a lui grădină,

 Căci Dumnezeu trimite soare,

 Şi ploaie albastră pentru a lui floare,

 Şi pentru roade-mbelşugate

 Din sete de iubire adunate.

Aruncă masca omului măreţ!

 Căci rău e sufletul semeţ,

 Şi negreşit va răspunde cândva

 De inima ce-i sub perdea;

 Fii demn fiu a lui Dumnezeu!

 Smerit! Căci te cunoaşte El,

 Că eşti copilul adevărat,

 Creştinul cu suflet curat.

  11. RĂPCIUNE

 Ploaia fermecătoare a vântului

 Purta pe aripi parfum de flori

 Şi susur de frunze abia îngălbenite,

 Aromă stranie de culori

 Plutea în aer şi un curcubeu

 Din fâşii de lumină

 Îmbrăca toamna, o regină,

 O zână coborâtă din Eden.

 

 Natura-i binecuvântată de lumină,

 Cu paşi de aur trece prin grădină,

 Cu trena-i încărcată de arome,

 De struguri, mere, fân uscat,

 Toamna, zeiţa bunăstării şi adună,

 Mustul floilor, cântecul zărilor,

 Jocul pământului, aripa gândului,

 Odiseea vieţii, nectarul imaginilor,

 Pentru a le scălda în cuvintele paginilor.

 12. ÎN AŞTEPTARE

 Privirea mi se îndreptă spre Tine,

 icoană pierdută în temniţa sufletului;

 Şi aşteptarea dă strigăt glasului mut

 ascuns în lumina neprevăzutului.

 

Dor…

 Iubire… Nebunia beţiei fiinţei

 ce tresare la adierea vântului;

 E glasul Tău, e murmurul Tău, Doamne,

 Mi-e sete,

 mi-e sete de Tine

 şi Te-am descoperit,

 până şi-n firul de praf scufundat în tăcere,

 dar eşti misterul greu de pătruns al vieţii

 şi Te aştept;

 încuiat în întuneric,

 ca să-mi arăţi calea spre lumină,

 spre înţelepciunea nepătrunsului.

 13. PLOAIA CREDINŢEI

 Se-aude tăcerea ce sfarmă deşertăciunea

 Şi cerul credinţei renaşte din nou,

 Iar omul aşteaptă, îşi învinge durerea,

 Speranţa luminii cândva ferecată-n cavou.

Priviri către cerul etern se îndreaptă,

 Iar el şi-adună gândurile ce le numim astăzi nor

 Şi plânge, pe faţa lui fermecată

 Sclipesc lacrimi, sclipesc ploi ce cad uşor.

Ilie-n genunchi mulţumeşte

 Şi Domnul zâmbeşte privind spre pământ,

 Puterea credinţei dă roade şi creşte

 Ca spicul de grâu din ochi de mormânt.

14. FIUL RISIPITOR

  S-au risipit petalele din frunze

 Pierzându-se în viaţă ca-ntr-un joc;

 Cu sufletul spre apus scăldat în foc

 Aştepţi ca să renască acum, o Sfântă Cruce.

Te-ai prins în lume rob, uitând veşmântul

 Ce te-nfăşoară-n adevăr spre paradis,

 Mai vi la cină când prin văi auzi cuvântul

Sau apa vieţii-n suflet ţi s-a stins?

Te aşteaptă îngerii cu braţele deschise

 Din lumea umbrelor să zbori spre infinit,

 Să sorbi nectaru-n foi de crin, din vise

 Să te trezeşti şi să renaşti prunc blând.

 15. SECUNDA DIVINĂ

 Am găsit o piatră în a cerului lac…

 Şi am gustat pământ cu soare,

 Şi am băut izvor de mare;

 Cu pânza orizontului m-am înveşmântat.

 

Ţipă universul, un şarpe îl muşcă,

 Cascadă de sânge din sufletu-i curge,

 Timpul se-opreşte, vulcani de durere

 Devine pământul, iar fiinţa orizontului piere.

Ajunse infinitul secunda divină,

 Cad aripi de îngeri şi moare păcatul,

 Şi marea e munte şi muntele mare,

 Pământul e soare, o pace adâncă coboară din zare.

Ecouri de oase din pântecul humei

 Îşi cer azi răsplata talantului mort;

 Deodată muţenie… un pântec mai naşte

 Un nou univers, fără timp, dar cu aripi de foc.

16. DUHOVNICULUI MEU, PR. ION TURNEA

 Te uită!

 Spicul cum se joacă

 În murmur de vânt pe câmpie;

 Te uită!

 Floarea ce enigmă

 Ascunde-n fiinţa-i purpurie;

 Şi omu-i floare-nmiresmată

 Şi unică prin joc şi dor,

 Spre Tine, Doamne, el aleargă

 Să înţeleagă-al vieţii izvor.

O călăuză cere-n marea

 Ispitelor acestei lumi,

 Un suflet cald, plin de iubire,

 Duhovnicul, pădure vie,

 Să-i ducă paşii spre câmpie,

 Spre scump liman de fericire,

 Să guste Cina pregătită

 De scump Iisus, spre viaţa-n veci menită.

Aleargă norii după soare,

 Şi floarea după strop de ploaie,

 Şi porumbelul caută pacea

 Şi omul caută-n lume… viaţa;

 Aduce roade spre lumină

 Dacă în suflet are odihnă,

 Căci a-nţeles a Vieţii Cale

 Spre casa Tatălui din zare.

 17. UN FIR DE UNIVERS

 Frânturi de aripi

 Din haina timpului,

 Se văd pierdute

 În grădina sufletului.

Flori ofilite de iubire

 S-au făcut punte, în veşnicie,

 E întuneric şi păsări albe

 Şi-adună aripi, de dor creeate.

Crengi de copac, înalţă oasele,

 Doare adâncul, lumină-i doar luna,

 Apa-i venin, pământul e piatră,

 Zboară în cerc, inima moartă.

Vulcan ce mocneşte,

 Universuri neştiute de nimeni,

 Trăiesc într-un fir sufletesc;

 Infinite cascade în timp călătoresc.

 

 Imagini, iubire, ideal neajuns

 Se-ngroapă în mlaştina sorţii…

 Şi sufletul moare şi-odată cu el

 Se singe un univers din pagina cărţii.

 18. ARIPI FRÂNTE

 Se-nvârte roata misterelor

 Şi timpul a murit,

 O infinită teamă

 Se-ntinde peste tot,

 Stă tot sub semn de vrajă

 Pierdut în infinit,

 Şi nimeni nu mai ştie ce-a fost,

 Şi totu-i adormit.

 

 La lăsatul serii,

 În amurgul vremii,

 Când geana se-nchide

 Şi ochiul tainic se-aprinde…

 Un muget viu

 Pământul respiră;

 Oase prind viaţă,

 Naşte pământul.

Pluteasc lumi uitate,

 Se-ncolăcesc balauri,

 E-o furie oarbă,

 Cad îngeri în valuri,

 Mlaştini de foc

 Universul creează,

 Se-nchide în cerc

 Făptura, cu frântele-i aripi.

Vremea îşi pierde mustul,

 Stelele picură

 Miros de tămâie,

 Cântă mormântul,

 Gustul din gură-i pucioasă,

 Aripi de vânt aduc lanţuri

 Să lege o lume

 Din vremelnica soartă.

O sete de-a cunoaşte

 Se-ndreaptă spre cer,

 Şi timpul… totul tace,

 Şi ceru-n infinit

 Se pierde în uitare,

 De flăcări mistuit…

 Şi vraja se întinde,

 Şi oamenii toţi pier.

 

 Din zarea depărtată,

 Din focul ce nu arde,

 Din haosul uitării

 Se născu cruda moarte…

 Şi ordinea făpturii

 Se ascunde-n neînţeles,

 Şi moartea naşte viaţă,

 Şi sufletul eres.

 

 Dar peste lumi departe

 O scânteie a pătruns,

 Şi vraja se tot rupe,

 Şi răul e distrus;

 Se naşte-o nouă lume,

 E scrisă-n ceruri sus;

 Acum e armonie

 Şi visul meu s-a dus.

Din infinit timpul uitării

 Este trimis cu vuiet,

 Misterele universului se rup

 Într-un prelung răsunet,

 Pierdută-n fum se stinge

 A roţii soartă-acum

 Şi clopotul destinului

 Se pierde, stins în scrum.

 

 19. LACRIMĂ

 Lacrimă,

 izvorul unei vieţi

 încă pierdută-n uitare…

 Şi doare…

Doare apa, doare patosul?

 ce doare?

 Doare a urmei tale suferinţi?

 E linişte şi doare.

Doare încet, cadenţat,

 nu mai suport,

 Şi taina lacrimii mă doboară,

 ucide…

 

 Râu de dor şi jale

 ce îmi pătrunzi fiinţa-mi…

 mi-e sete,

 apa ta mă usucă mai rău.

Mi-e teamă,

 de inima ta mi-e teamă,

 căci n-o cunosc;

 dar ea-mi cunoaşte fiinţa.

N-am înţeles,

 al tău mister…

 Sufletul dragostei?

 inima unui înger?

 

un tărâm al focului sufletesc?

 

 Da,

 Aripă de iubire,

  Sfântă apă a vieţii,

 Marea sufletului unui om.

Ea,

 singura ce mi-a pătruns

 ascunsele-adâncimi a firii

 mi-e mamă, tată, viaţă,

 mi-e nemurire, dor.

 

20. DOR DE PRIMĂVARĂ

 Într-un colţ de lume este el,

 Un el, ce îl iubesc a primăvară,

 E soarele ascuns în inimioară,

 Tăria muntelui de-oţel.

În sufletu-mi e-un colţ de nemurire

 Ce a găsit un foc mistuitor,

 Gândul de dor, puterea în iubire,

 A veşniciei inimii izvor.

Natura cântă a miros de floare,

 A haină verde de câmpie,

 A cântec de privighetoare,

 Esenţe dulci de iasomie.

În zare fluturii dansează,

 Iar apa vieţii curge-n ritm ameţitor,

 Copacii haine noi îşi modelează,

 Ţăranul s-a întors pe-ogor.

E primăvară-n suflet şi în zare,

 Din inimă-mi se naşte iarăşi soare,

 Se naşte foc, o stea de mare,

 O veşnicie caldă, o pace arzătoare.

Şi-am găsit esenţa de foc adevărat,

 Şi sufletu-mi a învăţat să zboare,

 Să fie mereu zâmbet, să fie o floare,

 Să fie armonie, o rază visătoare.

Te-am prins din zbor copile

 Şi te-am cules în suflet,

 O ploaie fermecată a nemuririi cuget,

 Un dor de primăvara veşnicului eu…

 21. SOMNOLENŢĂ

 A adormit cireşu-n floare,

 căci au uitat îndrăgostiţii

 când şi-au furat sărutul dulce

 şi s-au pierdut în umbra nefiinţei.

Au uitat trandafirii

 să-şi mai strângă nectarul

 de când iubirea fuge;

 copil pribeag, orfan.

A uitat vântul jocul,

 şi ploaia coroniţa,

 şi soarele dorinţa,

 şi iarba izvorul.

Acum plânge pădurea

 Din inimi de piatră,

 căci doarme-adânc amorul,

 iubirea de-altă dată.

E viaţa murmurul

 din fiinţa sfântă a iubirii,

 vrea apa vieţii

 din surâs de amor,

 să se topească lacrima sufletului,

 în ploi de focuri,

 în jarul de zbucium

 să strige iar: Mi-e dor!

 22. DOR DE FLUTUR

 Petală de mac, peste fân uscat,

 Peste flori, prin iarba deasă,

 Te-am zărit căutând dulceaţă,

 Din zborul tău fermecat, aripile ţi-am furat.

Le-am pus pe hârtie, pentru-o poezie,

 Bulgări de lumină, strângeai în grădină,

 Scântei de pe flori, pentru haine-ţi noi,

 Nu-mi dai tu şi mie, aripile-ţi line?

Ca să-nvăţ un zbor, ca tin’ de uşor,

 Să dansez zburând, să iubesc râzând,

 Tot să-mi fie floare, să ajung la soare,

 Natura o soră, plânsul bob de rouă.

Făptură firavă, aduntat-ai grămadă,

 Tot ce-i mai frumos: parfum de pe flori,

 Fir de diamant, ochii de smarald,

 Graţie, puritate; dă-mi şi mie-o parte!

Prieteni buni să fim, un tot să devenim,

 Ca pământ cu mare, ca cer şi cu soare,

 Ca viaţa şi izvorul, ca iubirea şi dorul…

 Să devenim carte, tu, aripi de înger, eu, libertate.

23. ÎNGERUL NEÎNŢELES

În linişte şi durere-şi scaldă a lui fiinţă,

 În suferinţă mută ce liniştea o rupe,

 Rătăcitor prin lume, un geniu prin mistere,

 În disperare cheamă izbăvitoarea vreme.

Şi caută-n disperare dumnezeiescul semn,

 Să vină, să-l ajute, să-l scape de blestem,

 Să-i dea din nou speranţa, lumina, mângâierea,

 Să-i dea iubirea, totul, să-i dea din nou puterea.

Şi nimeni nu se-ndură să-i vină-n ajutor,

 Tăcut privea lumina-ncuiată tuturor,

 Preferă moartea-n veacuri, dar viaţa l-a învins,

 Din propria lui suferinţă şi-a făcut paradis.

 24. CELULE DE PĂMÂNT

 M-am izbit de-un ochi de stâncă?

 Nu-i de lună, nici de stele;

 Oare-i floare? O fi frunză?

 Sau e lapte? Sau e miere?

 Nu-i pădure… Poate-i apă?

 E o prăpastie ce mă-nghite,

 Care-mi spune cu durere

 Că pământul nostru piere…

Cine eşti tu, Pământ?

 O creeatură vie?

 Ai apă-n loc de sânge

 Şi aer, duhul tău,

 Naşti infinite celule

 Ce oameni se numesc,

A poi le dai ca hrană,

Nectar din seva-ţi sfântă

 Ca tu să-ntinereşti.

Dar când celula moare

 O strângi din nou în pântec,

 Din rădăcina tare

 Să crească alta-n loc,

 O laşi şi pe aceasta

 Să zburde pe-al tău corp;

 Ie-ai dat şi jucării,

 La început natura,

 Cu munţi şi cu izvoare,

 Cu iarbă şi cu floare,

 Apoi lumini de miere;

 Acum l-ai dat şi aur,

 Şi fier, şi piatră tare

 De-au construit palate

 Şi se cred că-s făpturi.

Celulele făpturi,

 Pe tine te lovesc

 Cu-o boală grea,

 Un cancer

 Ce îţi seacă fiinţa…

 Şi-acum îmbătrâneşti…

 Pământul e pe moarte,

 Căci l-a lovit celula

 Ce moare-n veci cu el,

 Căci ea s-a crezut mumă,

 Pământul doar un sclav

 Din care să se-adape…

O singură scăpare,

 Pământul are un frate,

 Pe Cerul ce e-n zare,

 Ce i-a întins o mână;

 Salvându-l de la moarte

 A înviat celule,

 Le-a dat până şi aripi

 Să poată să înoate,

 Să lupte la nevoie

 Cu-o altă creeatură,

 Cu Iadul cel de foc.

Să întărim pământul

 Cu seva de verdeaţă!

 Din el ne tragem fiinţa,

 Celule de pământ;

 Iar ochiul ce-am văzut

 Este de fapt fereastra

 Prin care el adună,

 A minţii noastre gând.

25. ZBOR FĂRĂ ARIPI

 Şi totul stă ferecat

 în neagra fântână a trecutului,

 s-a înecat în apa învolburată

 ce a secat peste durere

 şi-a devenit piatră

 de când iubirea doarme,

 prinsă-n vulcani de gheaţă;

 de când izvorul alb

 s-a stins din a mea viaţă;

 iar eu, nu mai am aripi

 să-i sorb seva din nou.

 

 Aş vrea să zbor spre fântâna vie,

 dar nu-mi găsesc aripile fermecate…

 băut-am cupa cu dulceaţă,

 ce-a fumegat venin de dor;

 Pe haina sufletului ninge,

 Ninge a sfârşit de lumi?

 Ninge a început de paradis?

 Ninge a dor de iubire?

 Mi-e sete…

 şi pentru absolut strig după aripi.

Vreau apă…;

 vreau să zbor spre înălţimi,

 dar m-am înecat în zapadă

 şi i-am mirosit gustul;

 Iubirea-i o fantasmă

 de dincolo de prag,

 o ploaie fermecată a credinţei

 ce-aşteaptă viaţa verde

 şi cântece de îngeri,

 pentru-a găsi izvorul

 ce-n veci a topit lacrimi

 de suflet însetat.

 

 Am obosit…

 Alerg în peştera chitului

 ce pare adormit,

 căutând aripi să zbor spre infinit;

 Acum doare piatra ce-a devenit inimă

 şi-n sufletul meu ninge a uitare,

 firul de foc s-a pierdut pe cărare

 şi-s singură,

 zburat-am fără aripi spre dor de înălţimi,

 şi am căzut în pântecele chitului.

26. UN STRIGĂT ÎN NOAPTE

 Am vrut iubire şi mi-a răspuns speranţa,

 Am căutat înţelepciunea-n adâncu-i nepătruns,

 Am plâns în suferinţa neînţelesului ascuns

 Şi m-a durut, în juru-mi se-nteţii ceaţa.

Ningea cu foc de soare, şi-n sloi de gheaţă se topea iubirea,

 Şi dansau trandafirii cerşind căldură şi-mbătrânea omenirea,

 Cu ochii minţii prinşi de vrajă mă jucam cu fericirea

 Şi ochii sufletului aşteaptau a strânge-n pumni nemurirea.

N-am înţeles adâncul prea greu în devenire,

 Am vrut în suflet focul, liniştea, tăcuta-i oglindire,

 Şi mi-a fost dat veninul şi suflet cu otravă,

 Şi-am priceput în taină că viaţa-n jur e moartă.

Că nimeni nu mai ştie ce-i jocul, ce-i iubirea,

 Că au uitat să râdă, să plângă, pierdut-au armonia,

 Şi-a uitat floarea zâmbetul, tăcută-i omenirea;

 Şi totu-n griji se-mbată, parfumul şi simţirea.

Există morţi în viaţă sau lumea prea mult doarme?

 Au uitat fericirea gonind vânt, gonind soare?

 Şi bătrâneţea a uitat să toarcă pierdută în izvoare,

 Şi omu-n scurta-i viaţă s-a pierdut şi a uitat că-i floare.

Şi am zburat spre infinit, şi am ajuns la un apus de lume,

 Şi multe mi-a fost dat să văd, şi totuşi atât de puţine,

 Şi atât de repede… şi-am început să înţeleg prea târziu…

 Şi viaţa prea târziu a prins să aibă sens, când s-a mai stins un nume.

De ce să aşteptăm un capăt de drum spre-a cunoaşte înţelepciunea?

 Să învăţăm floarea iubirii şi fructu-i veşnicia,

 Să nu ne pierdem în plasa păianjenului deşertăciunii,

 Să înţelegem preţul clipei, să nu dăm scop înşelăciunii.

Dar eu… iubesc în noapte şi inima- mi se frânge,

 A sufletulu-mi mâini se-ntind spre nufărul ce plânge

 În labirintul ce caută floarea din cugetul omului adormit,

 Dar nu răspunde ecoul de aripi, că fructul lui e oprit.

Mi-e sete de fericirea paradisului promis,

 Mi-e sete de iubirea pierdută-ntr-o scânteie,

 Vreau să m-aştepte amorul la umbră de cais,

 Cu el s-alerg de mână unde nu-i timp, nu-i durere…

Aştept să ningă mult ca focuri de zăpadă

 Să spele păcatul duhului adormit,

 Să-nvie a lui aripi ce-au început să cadă,

 Să zbor apoi cu ele către Edenul luminii-n răsărit.

27. METAMORFOZĂ

 Mugurii sufletului

 au ascultat cântecul

 florii de primăvară

 şi-au devenit îngeri

 ce îşi sorbeau nectarul

 din roua zăpezii.

Roadele-i deveneau

 fructe de mare,

 de mare iubire,

 iubirea de viaţă,

 de inimă albastră,

 de plete de cer şi soare

 de pletele câmpiei,

 fire de iarbă a mii de universuri

 de iluzii ferecate-n ideal,

 Umbre de flori,

 Lumini de aripi îngereşti

 pierdute în mirul de vin,

 nectarul divin;

 Vedenii de fructe

 uscate în muguri

 Muguri ce nu văd apa,

 dar ard după flori

 să simtă metmorfoza

 din visul iluziei.

28. MAMĂ, ETERNĂ PRIMĂVARĂ

 Am cules primăvara din suflet de copil,

 Din puritatea inimii de floare

 Şi-am alergat spre tine mamă,

 Căci de 8 martie, e sfântă sărbătoare.

Tu mă iubeşti cu foc adevărat

 Ce nu-şi cunoaşte marginile fiinţei;

 Tu viaţă, fericire mi-ai dat

 Şi câte nu mi-ai da din greul neputinţei.

E primăvară-n tot ce mişcă pe pământ,

 E mărţişor şi floarea râde-n glie

 Şi mama, icoana făpturii, apa vie,

 Aşteaptă un semn, un zâmbet printre suspine.

E început de lume, e început de viaţă,

 Căci e ziua ta, a lumii speranţă;

 Şi nu întâmplător Dumnezeu femeii-i spune Eva,

 Căci este viaţă, veşnic primăvară, tânără Minerva.

Azi plouă întâia oară-a primăvară

 Şi-n suflet a parfum de floare,

 Eşti mamă soarele din inimioară,

 Eşti blânda apă dulce, vie, din izvoare.

Tu înţelegi ce nimeni nu cutează,

 Tu mă iubeşti şi îmi zâmbeşti speranţă,

 Tu-mi eşti prietenă, tu-mi eşti dor,

 Îţi mulţumesc şi te iubesc izvor.

29. JOC ŞI VERS

E minunat să modelezi,

 Cuvântul în versuri să-l lucrezi,

 Să pui în el suflet, şi dor,

 Şi fericire, şi fior

 Şi să-l înalţi în zbor uşor…

Omul s-a născut din floare,

 Iarba s-a născut din frunză

 Şi albina din mult soare,

 Norii s-au născut din ploaie…

Şi zbor de fluturi din muzica sferelor,

 Şi bocet de vânt din suspinul zărilor,

 Şi toamnă, şi iarnă, şi primăvară-n simţire

 Şi dorul de vară, de vise senine.

Şi am zis vers, am zis dor,

 Am zis colină şi izvor,

 Mereu un vers, în suflet floare,

 În viaţă muzică şi soare…

Din glas de iubire a luat fiinţă pământul,

 Din joc de izvoare, oceanul şi gândul,

 Din foc de cuvânt curge versul pe strune,

 El strigă în zboru-i, şi cântă, şi spune…

Azi un copil l-a încălţat

 Şi mâine versul a prins să zboare;

 Din cer de purpură, casă de soare,

 Din răsărit de viaţă şi dor de izvoare…

30. 8 SEPTEMBRIE

 Pe bolta cerului senin, din fumegânda vreme,

 Azi, un Luceafăr răsări, scăldat în diademe;

 E ziua sfântă peste vremi, tăcerea a fost sfărâmată

 Şi moartea pieri în dureri, azi se născu o fată.

Maria, Doamna lumii-ntregi, nu serafim, nu înger;

 Ci noua Evă se născu din mari dureri şi plângeri;

 Balaurul striga strivit; azi s-a născut lumină,

 Din ceru-albastru infinit te-nvăluie odihnă.

Spre tine cu toţii-alergăm, din noaptea grea ne scoate,

 Căci azi prin tine ne salvăm, din haos fără roade;

 Lumină din Lumină-n veac prin tine-a venit în lume…

 O, Izbăvire! am strigat, Marie, scump, sfânt nume,

 Toate neamurile Te vor lăuda, acum şi pe vecie.

31. MI-E VIAŢĂ, DOR…

 Un clopot răsună prin neguri, departe,

 A timpului mască ascunde grăbit,

N imic nu există, e totul o farsă,

 Nici timp, nici izvoare, doar dor infinit.

Galbenele flori de seară, îmbătate în mistere,

 Socotind cum trece timpul şi-au uitat vorba de miere,

 Neputând să înţeleagă ale vieţii doruri grele

 Au atins singurătatea, clipe grele de tăcere.

Soarele îneacă nisipul, în văzduh zboară lumina,

 Floarea primăverii noastre îşi învie rădăcina…

 Totul plânge-a dor de viaţă,

 Totul caută-n jur speranţă.

La poarta ferecată a unei vechi biserici

 Mai bate o scânteie, mai aşteaptă un dor,

 Un vis rătăcit mai caută o umbră,

 O caldă-adiere, a soarelui izvor.

Mai cântă o speranţă din paginile lumii,

 Se-ascunde, feţe, feţe, un foc mistuitor,

 Aştept cu sufletu-mi mângâierea iubirii,

 Aştept ceva feeric, aştept, mi-e dor, mi-e dor…

 32. STEAUA CRĂCIUNULUI

 Un cânt suav se-aude şi timpul s-a oprit,

 Din linişte deplină pătrunde ecoul clopotului, demult amuţit;

 Zum… s-a deschis în slavă o poartă-n veşnicie,

 Pământu-n aşteptare stă mut ca o stihie.

Lumini pe cer, cete de îngeri se arată…

 Pământ şi slavă cântau, din zări se lumina,

 O stea prinsese viaţă, deşi trăia din veci,

 Lumina-i azi se-aprinse, uitate-s vremuri reci.

E Steaua Crăciunului, e Steaua Iubirii, azi s-a născut Hristos,

 Freamăt de harpă, sunet de trâmbiţă, coruri de îngeri se auzeau duios,

 Păstorii din fluier slăveau veşnicia,

 În cer, pe pământ, domnea nemurirea.

33. DANSUL VIEŢII

Din zarea fermecată a focului de gheaţă,

 Din lumea de mister, prinseseră azi viaţă

 Un roi de stele albe ce flutură-n văzduh,

 Un joc de-a veşnicia luminii din amurg.

O stea din infinit de flori în jocu-i se aşează

 Pe fruntea-mi şi în inimă-mi povestea lui narează;

 Se născu din gheţari, din sticlă şi din foc,

 Venise din văzduh, purtată de-al inimii noroc.

Mămica lui e Gerul, iar tatăl este Vântul,

 Cum din greşeala unchiului, măreţul Soare, sfântul,

 Se născu printre stele, a învăţat cuvântul

 Şi a pornit în lume, căutând cu dor pământul.

În goana după viaţă, în setea de-a cunoaşte

 Se prinse-n joc cu alte steluţe fermecate…

 Şi dintre mii de stele zărise-o mândră fată

 Ce părea viaţa-i toată, iubirea-i mult visată.

Şi din greşeală, o clipă, iubita lui se pierde,

 Alunecă pe-o cale, apoi nu se mai vede,

 Nu ştie să se-ntoarcă, nu poate şi nu crede

 Că a pierdut o lume în joc, în visu-i verde.

Acum, purtat de dor, fulgul în zbor porneşte…

 Şi-ajunge până la mine, viteazul din poveste…

 În zbor, în juru-mi, dansau prinşi în mistere,

 Micuţii fulgi de neauă a lumii efemere…

Dar din lumina lunii văzui adiere caldă,

 Sub un copac ce falnic mai strălucea-n zăpadă,

 Două sclipiri de stele, două lumini albastre

 Ce se pierdeau în vise, în murmur, în cântec de măiastră.

O şoaptă ca o taină a răsunat spre mine

 Şi-aflai că cei doi fulgi doineau îmbrăţişaţi în bine,

 Se întâlniră dragii în alte lumi, speranţă,

 Se ţin acum de mână şi povestesc; Ce viaţă!

– Suntem frumoşi acum ca două stele-n noapte,

 Însă la primăvară, iubirea ce ne arde

 Se va preface-n floare, în floare de zăpadă,

 În ghiocel, în viaţă, iubire şi speranţă.

 

 Pe bancă-ndrăgostiţii privesc fulgii dansând,

 Iubirea lor, iubirea fulgilor, în cer şi pe pământ,

 E totul efemer spre-a veşniciei ţel…

 Azi doar un zbor frânt, iar mâine… iubire şi mister.

34. DIN UMBRĂ SPRE LUMINĂ

 Visare,

 a mea salvare,

 O, nu eşti tu! căci am greşit…

 şi vreau din vis în vis să mă trezesc,

 realitatea crudă să-mi fie eres;

 dar mă voi ridica cândva

 ca pasărea Pheonix din cenuşă,

 ca dreptul Iov din ţărână

 şi voi găsi izvorul

 din care-mi voi adăpa

 nemurirea…

Iubire,

 izvorul inimii scăldate de dor,

 de lacrima vieţii,

 de visul neputinţei;

 Te voi aştepta la poartă,

 îţi voi întinde mâna

 din lumea paradisului

 când vom trece pragul…

 şi-om fi atunci ferice,

 căci este timpul nostru,

 şi nu ne-om mai ascunde,

 n-om mai răni pe nimeni,

 ne-om pierde-n ochii fiinţei,

 în ochii sufletului,

 ne-om contopi într-un zâmbet

 pentru eternitate…

Lumină,

 flacără a credinţei,

 aripă de înger,

 Mi-ai sărutat sufletul,

 arătându-mi calea;

 nu e visul, nu e iubirea deşartă,

 e adierea vântului de primăvară,

 o primăvară simţită doar de sfinţi,

 de sfinţii ce plutesc pe nori

 purtaţi de aripile îngerilor spre paradis.

 Mi-ai arătat deşertăciunea,

 ce o căutam prin vis şi munţi de flăcări;

 Mi-ai arătat înţelepciunea,

 neînţeleasă în cuvânt,

 dar ce o simţi cu ochii minţii,

 în adierea vântului uşor,

 căci rădăcina ei se-adapă,

 din pomul vieţii

 Ce-aşteaptă-a fi descoperit.

 35. SUFLETUL POETULUI

 Biserică cu ziduri de vise

 Ce soarbe veşnicia din cuvinte

 Şi o presară în poezii,

 Lumi veşnic vii.

 36. AROMA ÎNŢELEPCIUNII

 E totul nins, în foc, în valuri…

 Şi inima-mi a prins scânteie,

 Şi gânduri multe iar mă cheamă

 Încet, prin trecătoarea vreme.

Bătrânii au murit demult,

 Dorul de ei îmi umple pieptul,

 Şi a murit acum poetul,

 A nins prea mult şi s-a rupt cerul…

Lumină caldă

 ce te-ai desprins din stele,

 m-ai năucit

 în taina fiinţei mele;

 Mi-e sete de Luceafărul

 ce-a apus în albastru,

 Mi-e sete de lumina

 pierdută-a unui astru.

În piatra stearpă

 a dorului pierdut

 se născu labirintul

 luminii de-nceput;

 Lumină caldă

 coboară iar în lume

 trezeşte la viaţă

 ale Luceafărului urme…

 *

 De ce plânge copilul?

 Că îi creşte un dinte?;

 Că şi-a pierdut o jucărie?

 Copilul plânge după înţelepciune.

 

Atunci de ce plânge bătrânul?

 Plânge după copilăria pierdută-n întrebarea

 frunzei ce s-a desprins de ram,

 ploii ce plânge din ochi de nor,

 furnicii ce şi-a deschis fereastră în pământ,

 stâncii ce strigă în tăcerea nefiinţei,

 a vieţii ce se sfărâmă în moarte;

 Plânge de dorul neînţelesei fericiri,

 a razei,

 ce i-a bătut cândva la poarta sufletului,

 dând naştere misterioasei ape,

 din ochii minţii,

 din ochii inimii,

 o lacrimă,

 din neînţeles de fericire,

 de jale,

 de foc de iubire.

 S-a stins de vântul suferinţei pierdut…

 omul, pădure vie cu izvoare

 plânge;

 după misterul vieţii

 şi cade în abis.

 37. LITURGHIE

 Curge iubirea,

 Aripi de înger

 fac punte

 şi împreună-s

 pământul şi cerul;

 Jertfa e viaţă,

 Lacrimi de piatră

 uscate pe lemn

 devin sânge,

 pâinea se frânge;

 Simţi Învierea,

 Clipa Edenului

 o liturghie…

 Gustă o secundă

 din veşnicie!

 38. REVELAŢIE

 Ochii minţii s-au înecat în vise,

 Din realităţi plânse, spre lucruri nescrise,

 Piatră, amurg, biserică, străine locuri,

 Îmi apăreau deodată din norii de flăcări.

Mă pierdusem, deodată-o lumină,

 Călca amurgul şi-mi netezea cărarea,

 Un om, un călugăr, ridică-o cortină

 Şi îngerii albi acoperă acum zarea.

Călugărul simte şi vede cu ochii de suflet,

 Căci ochii, organe de văz, au orbit,

 Mă caută, eu fug, mi-e teamă de mine,

 O păcătoasă, s-ating un mare om sfânt.

El vine, păcatul din mine mă sperie,

 Şi fiinţa-mi strigă cu lacrimi de foc,

 Părinte, binecuvintează-mă pe mine păcătoasa!

 Doream şi eu har să-alunge muntele de păcate din loc.

O adiere mă-nalţă-n văzduh şi-o lumină,

 Din cer mă pătrunde, călugărul vine,

 E duh, nu e carne, lumină cu albele-i haine,

 Se-apropie, mă-nconjoară, în pace deplină.

Simt atâta iubire, căldură, dăruire în el,

 Pe cap îmi face o mare Sfântă Cruce

 Şi-mi ia neputinţa, o clipă divină

 Şi pleacă, pe norii albi un înger îl duce.

S-a deschis cerul pentru-a culege un sfânt,

 Un sfânt ce mi-a vindecat neputinţa,

 Nu mai doream să plece lumina ce-adânc,

 O clipă de fericire veşnică, îmi săgetase fiinţa.

Venise la mine un călugăr, nu în trup, ci în duh de lumină,

 Înainte de a-L urca pe norii albi la Tine,

 S-aducă binecuvântare celei ce fugise-n disperare,

 De teama păcatului, de ochii minţii sale.

Încet… mă trezesc… visasem; acum plâng,

 Mai lasă cu noi, Doamne, aici, pe pământ,

 Un sfânt de-alinare, nu-i lua pe toţi la Tine,

 Căci fără a lor rugăciune vom fi praf în deşertăciune!

 39. NINGE

 Ninge cu sloi de gheaţă şi-n cerul sur s-a stins iubirea,

 Iar oamenii în deasa ceaţă s-au rătăcit uitând menirea,

 Pierduţi în cupa otrăvită de focul unei lumi deşarte

 Au uitat ţara, uitat neamul, religia-n valuri dezmăţate.

Ca un ecou mai sună încă, în sufletul pierdut pe val,

 Chemându-l să renască, glasul blândei măicuţe,

 Ce sub lumina lunii, în vraja-i de cristal,

 Spunea de-un prunc, de-o stea, de magi, vremuri acum apuse.

Stă mută-n cui icoana ce zugrăveşte viaţa,

 O iesle, un prunc, speranţă şi tu nu bagi de seamă,

 Te cheamă o scânteie, ţi se deschide-o poartă,

 Scapă de vântul ce te soarbe, de faţa-i roasă, moartă!

E cald, în cercul inimii arse în focuri de izvoare,

 Aşteptând mugurii pe ramuri, dar ei zăresc că-i cheamă un soare?

 Să plâng de dorul unei lumi pierdute, fără iubire?

 Aştept, aştept roua pe iarba din suflet, limpezire.

40. FLOAREA SPINULUI

 Printre toporaşi şi ghiocei,

 Magnolii, narcise, stânjenei,

 Flori de colţ şi păpădii,

 Doar un spin, eu zării.

 

Spunând că-i nectar şi miere,

 Inima dorind a-mi cere,

 Mi-a întins o floare spinul,

 Să cunosc ce e pelinul.

Nu-i floarea galbenă,

 Albă sau verde-brună,

 Ce vindecă şi-ntăreşte;

 E otravă ce-ofileşte.

Are spinul o cutie,

 Din flori de pelin o mie,

 De te prinde-n a ei plasă,

 Lacrima o-nveţi în viaţă.

Floarea spinului iubirea fură

 Şi iarba verde o usucă,

 Tăie ale păsărilor aripioare

 Şi aduce nori negri de ploaie.

41. BUCURIA DE A FI COPIL

 Bucuria de a fi copil

 O simte sufletul

 Când ştie să zâmbească.

 Bucuria de a fi copil

 O simte floarea

 Din cuget de om

 Când ştie să râdă.

 Bucuria de a fi copil

 O simte pruncul

 Când ştie să se joace

 Bucuria de a fi copil

 O simte toată făptura

 În lumea jocului,

 O simte pământul

 Când zâmbeşte a viaţă,

 O simte cerul

 Când vorbeşte a infinit.

 42. REGĂSIRE

 Am devenit foc, am fost cândva apă,

 Mi-am adunat ale sufletului gânduri

 Şi le-am prins în cascadă;

 Am urmărit îngerul şi l-am prins;

 Am coborât în suflet

 Şi-apoi l-am deschis,

 Am găsit în el

 Un colţ de paradis;

 Iubirea m-a cuprins,

 Munţii i-am învins,

 Gust apa vieţii din inimă

 Şi ce-am căutat mi-a răspuns,

 Dumnezeu m-a pătruns.

 43. POVESTEA UNEI STELE

 Plângând, desculţ, făr’ de-adăpost,

 Aleargă-n miez de noapte,

 Copil hoinar şi fără rost,

 La uşile-ncuiate.

Şi obosit de drum şi vânt

 Pe-o piatră se aşează,

 Şi ruga şi-o înalţă blând

 Spre ceru-nalt, şi-oftează:

– O, toamnă, ce târzie eşti!

 Şi eu-s singur pe lume,

 N-am adăpost, nici grai, nici port,

 Şi-s plin de-amărâciune.

De ce copiii au părinţi,

 Pe când eu n-am pe nimeni?…

 De ce? răspunde-mi toamna mea,

 Dă-mi tu înţelepciune!

Căci am crescut sub cer senin

 Şi nu am ştiut ce-i casa,

 N-am ştiut ce-nseamnă un cămin

 Şi nu-nţeleg ce-i viaţa.

Şi tot plângând, adoarme-n frig,

 Ne-nţelegând ce-i lumea,

 Un copil trist, sărman şi blând,

 Copilul nimănuia.

Afară vântul se-nteţi,

 Dar lui, nici mai că-i pasă,

 Acum el doarme fericit

 Şi se visează acasă.

E mare-acum şi e bogat,

 Fiu de-mpărat, e rege,

 Viteaz ca leul neînfricat

 Şi mândru de poveste.

Când trece-n pasul lui uşor

 Cad fetele bolnave,

 Cad florile de prin pridvor

 La pieptu-i blânde toate.

În părul lui cel lung, bălai,

 Străluc lumini de stele,

 De-albaştri-i ochi te-nfiorai,

 Te pierdeai în tăcere.

 

Prin codrii prinţul când trecea,

 Flori îi creşteau pe cale,

 Iar păsări lin doina-i cântau

 Şi apele-osanale.

Veşminte de-aur fin avea

 Ce străluceau ca focul,

 Pe cap coroana îi ardea

 Şi îi cânta norocul.

Dar ce-i prea rai şi prea frumos

 Dispare-n miez de noapte,

 Căci lumea-i vis misterios

 Şi fericirea-i moarte.

În miez de noapte şi de zi

 Zări pe geam o fată,

 Din zări de mândru paradis…

 Părea viaţa-i toată.

Şi cum mergea în pas uşor

 Flori îi creşteau pe cale

 Şi trandafiri-i sărutau

 Micuţele picioare.

Iar negri-i ochi de vise-s plini

 Pe când natura-i cântă,

 Părea ca raza unui crin

 Din lumea mohorâtă.

Şi păru-i lung, negru-i cădea,

 Uşor pe alba-i haină,

 Parfum de flori el răspândea,

 Parfum de flori de toamnă.

Cum o zări, prinţu-nlemnit

 Rămase la fereastră,

 Că-n lume n-a mai existat

 Minune mai frumoasă.

Gingaşa-i faţă când zâmbea,

 Şi strălucea în lună,

 Părea ca ruptă dintr-o stea,

 Un chip mândru de zână.

Prinţul vrăjit alergă-n grabă

 Şi la picioare-i cade,

 Flori făr’ de număr el i-a dat

 Şi stele făr’ de moarte.

Când zorile au început

 Din munţi ca să răsară,

 Nuntaşii toţi, cu pasu-ncet,

 Spre casă-naintară.

Lin muzicantul mai cânta,

 Cântecul de pe urmă,

 Pe când cocoşul anunţa

 Că-i vremea şi de-odihnă.

Încet, pe-ascuns, se furişau,

 Prin codri, printre ramuri,

 Duioase zori ce luminau

 A nopţii mândre flamuri.

Pe când o luptă se dădea

 În codri şi câmpie,

 Pământul încă mai dormea

 Şi cânta o stafie.

Lumina-i zi şi adevăr,

 Şi noaptea-i prietenoasă,

 Dar când se bat în ceasul rău

 Nimic nu văd în faţă.

O ursitoare, val, vârtej,

 Pe-un cal trecea călare,

 Cu sceptru-n mână-nainta

 Spre-a mirilor hotare.

Bătrânii încă povesteau

 De-o prea mândră crăiasă

 Ce pe la miri, neîncetat,

 Trecând le ursi-n viaţă.

Şi pură era-n viaţa sa,

 Şi bună era-n lume,

 Dar ceasul rău şi vremea rea

 O arse-un dor în vine.

Cum focul o ardea în piept

 L-a blestemat cu jale,

 Apoi din tot ce-a fost mai sfânt

 Deveni vrăjitoare.

 

 Şi un blestem aspru a spus,

 Căci cum crăpă de ziuă,

 Frumosul mire-n vultur sus,

 Zbura printre lumină.

Iar blânda-i soaţă se-neca

 Cu plânsul şi cu jalea

 Şi nime-n lume nu era

 Să-i afle alinarea.

Mereu plângând a adormit

 Într-un târziu de noapte,

 Iar flori o mângâiau smerit

 Să uite a ei soartă.

Purtată-n visul ei uşor

 Spre zări întunecate,

 La al luminii blând izvor

 Ce curge făr’ de moarte.

O zână-n drumu-i o zări

 Şi-n visu-i dulce-apare;

 Şi soarele în loc se-opri

 Şi foc era în zare.

– De ce tot plângi, zâna i-a spus,

 Ce dor şi foc te arde?

 Mai bine cere-n păr să porţi

 Cununi de diamante;

Căci numai tu te-ai potrivi

 Să porţi în păru-ţi stele,

 Iar ochi-ţi negri în lumini

 De umbre să se spele.

– O stea să fiu aş accepta,

 A nopţii mândră fală,

 Doar dacă tu m-ai ajuta

 Să-l văd a doua oară.

Frumos şi mândru cum era,

 Să ne privim de-aproape,

 O clipă ca să stăm aşa

 Şi-oi fi a ta în toate.

 

Dar să-mi promiţi că nici un rău

 Apoi tu nu-i vei face,

 Îl vei lăsa mândru flăcău,

 Uitând de min’ şi-n pace.

Şi noaptea neagră a trecut

 Şi-o alta iarăşi vine,

 Dar sus pe cer lume-a văzut

 O nouă stea-n lumină.

Ce strălucind plângea privind

 Spre-acel pământ, departe,

 Iar taina-şi ascundea cântând

 Un imn stingher în noapte.

 *

 Afară frigul se-nteţea,

 Vântul zbura pe dealuri,

 Iar lumea-ntreagă mai dormea,

 Scăldată-n vis de lauri.

Şi câinii-au amuţit de tot,

 Doară cocoşul Pană,

 Vestea că zorile-au venit,

 Că-ncet se furişară.

O lampă se zărea lucind

 Ca un zâmbet de crăiasă

 Şi o copilă-un fus torcea

 Cântând mândră romanţă.

O floare-n păru-i negru-avea

 Şi-ncet, încet, şi-ndreaptă

 Privirea spre-un străin ce-l luă,

 Din noaptea fermecată.

Străinul ce dormea întors

 Cu faţa la fereastră,

 Era hoinarul prietenos

 Ce-acum îşi află casă.

Şi-n timp ce el dormea aşa,

 Ea ochii îşi înalţă,

 La ceru-nalt, spre-un mândru nor,

 Ce-n zorii grei se-arată.

*

 Şi zice-ncet, cu glas duios:

 ,,- Copil pribeag din lume,

 Cât m-am zbătut de te-am adus

 În casă-acum la mine.

Din cerul infinit o stea

 Mi-a spus că-n stradă-o floare

 Se ofileşte-n frig şi vânt,

 Erai tu, un mic soare…

Un trandafir… în asfinţit

 Tăcut privea la mine

 Şi cu-a lui glas mi-a şoptit

 Cântecul stelei despre tine…“

*

 Seara începea printre nori

 Furtunoasă să răsară

 Pe la vetre toţi sătenii

 A lor pas îndreptară.

Frunze galbene, uscate,

 Gânditoare umpleau pomii,

 Vântul rece-ncet vuia,

 Printre nori treceau cocorii.

Eu, sub pom citeam o carte,

 Priveam frunzele cum cad,

 Luna ţesea haina nopţii

 Iar cocorii au plecat.

În grădina cea pustie,

 Doar Grivei mai lătra,

 Dormea porcul, dormea oaia,

 Dormea toată făptura.

Într-un ceas vraja nopţii

 Stăpânirea şi-a întins-o,

 Stele lin tulburau cerul,

 Ene fiinţa-mi a cuprins-o.

Cartea-mi căzu într-o parte,

 Tot în juru-mi prinse viaţă,

 Vedeam foc, lumini, speranţă,

 Doruri ce fugeau de moarte.

Trandafiru-n umbră-ncepea,

 Plictisit să-şi plângă soarta,

 Căutam cu el a sta de vorbă…

 Melancolic cânta apa.

– Cum de plângi gingaşă floare

 Când natura-ncet îţi cântă?

 Fii ca luna zâmbitoare,

 Fii ca noaptea, fără frică.

Tot în juru-ţi doineşte

 Şi tu plângi, sărman de tine,

 Lasă jalea, lasă dorul,

 Prinde clipa şi-o fi bine.

Când o pasăre îţi cântă,

 Când o fată te mângâie,

 Tu zâmbeşte cald a soare,

 Lasă grijile de mâine.

– Să n-am grijă de ce e mâine

 Când afară-i vânt de iarnă,

 Când din cornu-i cântă moartea

 Şi aleargă fără hrană?

– Chiar de toamna e târzie,

 Chiar de bruma o să cadă,

 Chiar de-o fată-n joc te rupe,

 Clipa, asta-i importantă.

Tu podoabă fără seamăn,

 Ce îţi pasă-al lumii joc?

 Căci de mori acum, la vară

 Tu răsari mult mai frumos.

Lasă gândul ce te soarbe

 Şi te uită ce duios,

 Toţi în jur îţi cântă imnuri

 Şi te-atrage călduros.

Spui că toţi îmi cântă imnuri

 Într-o toamnă-aşa târzie,

 Spui ca să îmi uit necazul

 Şi grija zilei de mâine.

Am văzut prea multe-n viaţă…

 Şi o zână mi-a spus

 Că o stea prin nori şi ceaţă

 Din adâncu-i a pătruns.

Dute-n câmp şi vezi de-ţi place

 Jocul ce se-aprinse-acum,

 Vezi de nu-i deşertăciune

 Şi totul un nor de fum.

Apoi vino şi ţi-oi spune

 Un secret, o taină grea,

 Îţi voi spune de un suflet

 Care-i trist şi-i plâng iubirea.

 *

 Jos în câmp se alarmase,

 Păsărimea toată,

 Căci doamna Păuniţă

 Fuse prinsă hoaţă.

Domnul Cintezoi se jură

 C-a văzut când a furat

 De la doamna Ciocârlie

 Trei grăunţe şi-un gândac.

Cucul spune c-a văzut

 C-a furat şi-o râmă,

 Iară cioara tot afirmă

 Că nu-i treabă bună.

Iată vine domn Sticlete,

 Domnul poliţai,

 Care ţipă, se cruceşte

 Şi nu ştie ce să facă.

Rândunica strigă-ntruna

 C-aşa furt nu-i de iertare

 Şi pe doamna Păuniţă

 Să o-nchidă la-nchisoare.

Sturzul îi ia apărarea,

 Pupăza o-nvinuieşte,

 Iar Păunul se tot roagă

 Să o lase şi s-o ierte.

A venit şi Pitpalacul

 Ca judecător,

 Păuniţei să-i ia parte

 Ca un stimat domn.

Vulturul, călău din fire,

 Vrea să o omoare,

 Pentru că şi Mierla spune

 C-a furat mâncare.

Strigă Făzăniţa-ntruna

 Unde e dreptatea?

 Iară Gaiţa tot afirmă

 C-aşa-i societatea.

Când sentinţa fuse dată…

 Păuniţa se jură,

 Curţii ca să-i mulţumească,

 Legile să le păzească.

 

 Tot pe câmp s-au adunat

 Astăzi florile la sfat;

 Se găteau de sărbătoare,

 Toamna-i iarăşi pe ogoare.

– Vine toamna, vă grăbiţi,

 Haine noi vă pregătiţi…

 S-o-ntâmpinăm pe câmpii

 Cu cântec şi bucurii.

– Eu mi-am ţesut haină albă

 Ca ruptă din foc, zăpadă,

 Şi aşa am învăţat

 Să fiu pur, să fiu curat.

Azi sub soare strălucesc,

 Câmpul eu împodobesc,

 Printre iarbă strălucesc

 Şi crin mă numesc.

– Uite, iarba nu-i mai verde…

 Vine toamna prin fâneţe,

 Haideţi s-o întâmpinăm,

 Jocuri mândre să-i dansăm!

Ieri lumina-am cunoscut,

 Crizantemă-s şi pe-ascuns,

 Printre iarbă am pătruns

 Şi spre soare lin m-am dus.

Acum văd cum păsărele,

 Stoluri, stoluri, rândunele

 Se grăbesc spre răsărit,

 Căci din nou toamna a venit.

Şi natura imn înalţă

 Toamnei ce prinsese viaţă,

 Peste tot e-o sărbătoare,

 Apă vie prin izvoare.

Cântă azi toată făptura

 Verde-galben e natura,

 Toamna la noi a sosit,

 Tot pământu-i mulţumit.

– Azi o fată-n joc m-a rupt,

 Prin cosiţă-i m-a ţesut,

 Petale albe i-am dat,

 Sufletul i-am bucurat.

Margaretă mă numesc

 Şi sufletul veselesc

 Flori, surate vă bucuraţi

 Supărarea alungaţi.

Priviţi cum ţese toamna

 Frunza-n codru, în câmp năframa,

 Culori multe pe câmpii

 Fructe-n coşu-i: sute, mii.

– Câte haine mi-am ţesut,

 Căci trandafir sunt,

 Cu flori multe mă întrec

 Şi sub soare îmi petrec…

Râde, cântă-acum pădurea,

 Vântul, apa, lin doineşte

 Saltă-n codru căprioara

 Haină mândră-are-acum ţara.

Şi insectele-n jocul lor

 Se-ntreceau cântând în zbor,

 Păsărele ciripeau,

 Toamna toţi o salutau.

– Mândră şi bogată toamnă,

 Bun venit la noi în ţară!

 Băieţi, fete, voi copii,

 Jucaţi hora pe câmpii.

 *

 -Trandafir am fost în cîmp

 Şi-am văzut o lume,

 Totu-i goană după vânt,

 Tot deşertăciune…

Tu acum vei învăţa

 Că-n viaţă doar iubirea

 Îţi aduce-n lume-o stea

 Să-nveţi ce-i fericirea.

Pe-o strada-ngustă un copil

 Ţi-aşteaptă prietenia;

 Te du, îl ajută şi subtil

 Vei înţelege nemurirea.

 *

 Şi noaptea, visul s-au pierdut…

 Acum la mine-acasă

 Eu te-am adus copil hoinar

 Din vraja cea mai deasă.”

Şi mână-n mână doi copii

 Cu ochii blânzi ei caută

 Ocrotitoarea stea pierdută-n zări

 Spre veşnica ei soartă.

44. Mi-s floare gin Bănat

 (Compusă pentru Festivalul de recitare în grai bănăţean, pentru o elevă ce a obţinut în urma concursului Menţiune.)

 Eu mi-s floare gin Bănat,

 Graiul gin străbuni lăsat

 Cu sfinţănie l-am păstrat

 Ş-în suflet l-am purtat

 Ş-o să-l port cu min mereu

 Cât mă lasă Dumnezău.

Eu mi-s neam ge Cărăşan,

 Pui mândru ge gugulan,

 Eu ţân portul gin străbuni,

 Cu cătrânţă şî ciupag,

 Cu opreg, poale, lăibărac,

 Duminica la horă mă îmbrac.

Eu mi-s floarea florilor,

 Mult dragă feşiorilor,

 Haine sângură îmi ţăs,

 Casa eu mi-o îngrijăsc,

 Pâinea şciu a frământa,

 Părinţii a-mi mângâia.

Eu mi-s floare ge câmpie

 Păsările-mi cântă mie,

 Bistra-mi spunie al său joc,

 Pădurea poveşci cu foc,

 Vântu-mi spunie dorul său

 Şi eu soră le sunt mereu.

 

 45. AROMĂ DE PRIMĂVARĂ ŞI VERS

 Miroase iar a primăvară,

 Şi soarele stă să răsară,

 Aerul are gust de floare,

 Poetul dor de vers şi foaie.

Să compun o poezie;

 Iarăşi veşnica hârtie

 Îmi dă voie s-o pătez,

 Cu litere s-o pictez.

Eul îmi călăuzesc

 Din nou spre a scrie vers …

 – Dorm;

 – Eu cred că ţie ţi-e somn.

– Somn mi-a fost şi ieri şi azi,

 Poate mâine la amiaz’

 Să îmbăt cu vis de stele

 Toate gândurile mele…

S-a urcat vântul la lună

 Să-i ureze ziua bună;

 S-a urcat vântul la soare

 Şi s-a ars pe la picioare…

Plouă cu păsări în cuiburi

 Şi pe-aluni cu mii de muguri;

 – Dimineaţă?

 S-a trezit totul la viaţă?

A trecut şi ieri şi somnul,

 A venit din muguri dorul,

 Setea de-a gusta verdeaţă

 Din această dimineaţă.

Verde-alb din huma iernii,

 Râd în sore ghioceii,

 Fereastră nouă a deschis viaţa,

 Peste lume-n clipa asta.

 

 Jnur de mătase-o-mpletit,

 Câmpul, cerul infinit,

 Din lumină şi răchită

 Peste iarna ofilită.

A ieşit din stup albina,

 A chemat-o iar lumina,

 Mugurii a-i boteza,

 Vieţii un nou scop să-i dea.

Floarea sufletului a prins scânteie,

 Ghiocei din ea să deie,

 Mii de fire de lumină,

 Să inunde-a inimii grădină.

Natura şi eul e-un vers,

 Somnul din făpturi s-a şters,

 Viaţa cântă-n primăvară,

 Versul se-neacă-n izvoară.

Am zis primăvară, vers,

 Aroma vieţii a prins mers,

 Am râs lumină şi ploaie,

 Versul s-a înlţat spre soare.

46. CREIOANE COLORATE

 Apă căruntă,

 Cer înverzit,

 Rouă măruntă,

 Sol aurit.

Mare de raze,

 Ploaie de foc,

 Aromă de oaze,

 Nimb de noroc.

Creionul ca focul

 E soare ceresc,

 Gri este jocul

 Din nimb pământesc.

Şi arde şi plouă,

 E rouă şi jar,

 Lut strâns din rouă

 Şi spirit din har.

Omul e lutul

 În foc şlefuit,

 Apa e duhul

 Din cer înflorit.

 

47. SIMETRIE

 (Compusă cu ocazia ZILEI INTERNAŢIONALE A ROMILOR pentru două eleve.)

 Două mere, două pere,

 Lună, soare,

 Pământ, mare,

 Ieri pe drumul prăfuit

 O ţigancă-am întâlnit,

 Două vase cu apă căra

 De la izvor la casa sa,

 Oacheşă zâmbea la soare,

 Pământu-i ardea sub picioare,

 Fusta-i înflorată ştergea

 Vatra pe unde trecea.

 Ziua bună eu i-am dat,

 S-a oprit, m-a ascultat,

 Ochii spre mine-a îndreptat

 Şi apoi m-a întrebat:

  – Din ce zonă, din ce sat,

 Străină tu te-ai aflat?

 

 – De la muntele cel mare

 Ce zâmbeşte mândru-n soare,

 Am venit să cercetez,

 La voi să mă găzduiesc,

 Nu şti dacă-n şatra ta

 Gazdă voi putea afla?

– Este loc pentru orice călător

 Ce are cuget curat

 Şi la suflet e bogat.

– Poate-mi explici şi mie

 De ce fusta ta are culori o mie?

– Roşu-i sânge şi putere,

 Galben lumină şi avere,

 Albastru ape şi cer,

 Verde viaţă şi pământ,

 Albul tot ce-i pur şi sfânt,

 Totul este-o simetrie,

 Cum este-n univers

 Şi la noi în şatră să fie.

– Astăzi eu am învăţat,

 De la un simplu om ce l-am aflat,

 Ce n-am învăţat o viaţă;

 Natura şi omu-i o casă,

 Fiinţa una-n alta îşi oglindesc,

 După o axă ca reper se rotesc

 Şi drumul niciodată nu-l greşesc.

48. AŢĂ

 Am păşit şovăielnic pe aţă,

 Drumul era îngust şi-nchis în ceaţă,

 Am încercat să-nlătur vălul din faţă

 Cu o mână ca o aripă căzută în viaţă.

Fiecare pas sângera pe tăişul aţei,

 Aţă subţire ce părea ruptă sub povara ceţei,

 De i-aş putea face un nod s-o mai adun,

 Dar e atâta de alunecoasă ca o coajă de săpun.

Am încercat într-un ghem să o prind,

 Am întocmit un creion din firul ghemului,

 Flori, frunze; aţa-n forme să o cuprind,

 Dar m-am lovit de un zid când să dau formă îngerului.

Aţa nu dorea să lege aripi de cridă,

 Un înger se-neca în aripi prin ceaţă,

 Căuta o lumină s-alerge prin viaţă,

 Aţa a luat foc şi s-a rupt când s-o prindă.

Pe aţă, prin ceaţă, se-aleargă o viaţă

 Şi clipa se pierde şi aţa se coace,

 Iar omul doar aripi uită a-şi face,

 Pierde izvorul şi-uscata lui aţă.

 49. MAJORAT

 Ploaia magică a timpului

 Poartă pe aripi arome de culori,

 Ştrengara adolescenţă,

 Raza vie a sufletului

 Se ascunde.

 E toamna de aur a viselor,

 E cântecul mugurilor,

 Ghioceii tinereţii.

 Să dăm mâna cu înălţimile albastre,

 Zeii ne-au întins nectarul vieţii.

   50. ARIPI FURATE

 Durere, energie frântă, sângerândă,

 Firul de verdeaţă în lumina plăpândă

 De pe altarul iubirii se jerfeşte,

 Cu cât focul arde mai tare verdeaţa-i creşte.

Ochiul sufletului a prins albeaţă

 În jertfa iubirii din firava lui viaţă,

 Nu vede că prietenul pentru care-a devenit altar

 E furul din umbră ce soarbe-a inimii nectar.

Mlaştină, plasa întinsă de cel ce sufletul i-ai dăruit,

 Pentru el ai fost minereu preţios când viaţa ţi-ai dăruit,

 A exploatat la maxim mina şi ea a secat,

 Stă abandonată de cel pe care l-a divinizat.

– Nu mai doresc nimic de la tine,

 Poţi să îţi vezi de viaţă fără să-ţi mai pese de mine.

 Diamantele minei au secat pe al jertfei altar,

 Acum cel divinizat e mare, altarul e-abandonat în amar.

Mina are nevoie de cel pentru care a deschis ochi spre lumină,

 Dar el a uitat-o după ce şi-a umplut a lui grădină,

 Mina-i pe moarte, abia o lacrimă-a mai asudat,

 Cel care pentru ea era aerul ce-l respira a trădat.

 51. FRUNZĂ

 Te-ai agăţat de viaţă, pe ramură cu partea-ţi lemnoasă,

 Obrazu-ţi verde se ofilea lovit de a durerii ploi;

 Când pământul s-a rotit după soare, arama luminoasă

 Ţi-a ferecat trupul bătrân după o clipă de chin şi nevoi.

Partea-ţi lemnoasă să se clatine a început

 Ca dinţii de lapte, mărgele crescute şi pierdute în durere,

 O viaţă plăpândă, de-o clipă, ai cunoscut,

 Existenţa n-o înţelegi, pentru că într-o secundă piere.

 

Îţi trebuia aripi, în văzduh ca să zbori,

 Dar pământul te-a atras spre el ca un sălbatic magnet,

 Când vântul ţi-a atins trupul cu aripa-i, ai început să cobori,

 Şi te-ai pierdut în nefiinţă ca o pată pe tapet.

52. COLAJ

 Am adunat frunze, flori, copaci, iarbă, spini,

 Soare, aer, pământ, cer, animale, lebede, delfini,

 Le-am lipit pe viaţa-mi cu parfum aromat,

 Iar când am privit totul, în lacrimi am ancorat.

Am uitat să adun aripi, aripi de îngeri şi-am îmbătrânit,

 Ochii inimii nu mai pot să zboare, s-au ofilit,

 Fără aripi eternitatea în văzduh s-a pierdut,

 Mii de clipe sacrificate în nepricepere, acum m-au durut.

M-am agăţat de flori, am plâns înotând pe delfini,

 M-am ascuns la umbra pădurii de arini,

 Timpul nimic nu a iertat,

 Colajul fără aripi e mort şi-abandonat.

 53. ERA

 Soarele a clipit a primăvară,

 Un mugur zgâria ramura ca să răsară,

 Când aerul l-a mângâiat,

 Un zmeu înaripat l-a sărutat.

A tresărit atins de fericire,

 Simţea făptura-i cuprinsă de iubire,

 În boboc de floare îmbujorat,

 Mugurul îndrăgostit s-a transformat.

Cu ochii umezi el privea în zare;

 Pe aripi de vânt zmeul apare;

 Bobocul sufletul i l-a dăruit

 Iar zmeul cu el în zări a fugit.

Când bobocul s-a transformat în floare,

 Şi dragostea-i era din ce în ce mai mare,

 Zmeul ce-a furat frumoasă stea,

 A uitat să-i mai mângâie inima.

De durere floarea se ofilea la soare,

 Iubirea pentru ce-a trăit a fugit în zare,

 Se-ngrijora că-şi pierde a sa frumuseţe

 Şi zmeul iubit n-o s-o mai răsfeţe.

Dar într-o zi răcoroasă zmeul a trecut,

 Spre altă floare s-a abătut,

 Vechea floare spre ea l-a chemat,

 Furul zmeu i-a întors spatele nederanjat.

Şi-a dăruit unui zmeu bruma de viaţă floarea,

 El s-a hrănit cu nectaru-i apoi i-a întors spinarea,

 Trupu-i ofilit se stinge în amărăciune,

 A trăit o clipă pentru nimic în lume.

În loc să-şi făurească aripi de stânci,

 Să sape clipei scări adânci,

 A dăruit aripile unui zmeu din zare,

 Crezându-l un tot cu ea, sărmana floare.

Era odată un boboc de floare,

 Un mugur ce-aştepta o rază mângâietoare,

 Când raza falsă sufletu-i a sorbit,

 Clipa vieţii lui în deşertăciune s-a ofilit.

54. SÂMBURE

 Sunt sâmbure gol, fără sămânţă,

 M-au secat ploile şi vântul

 Şi soarele când boteza pământul;

 Am rămas prizonier în suferinţă.

Sămânţa la-nceput spera iubire,

 Eu am dus-o spre a sa pieire

 Spre furtuni cu nisip şi apă,

 I-am frânt sufletul când viaţa-i era mai dragă.

M-a părăsit sămânţa, acum e moartă,

 Ca mărgăritarele-naintea porcilor am risipit-o

 Şi-acum sunt gol, sâmbure sterp fără soartă,

 Nici măcar nu am vândut viaţa-mi, am dăruit-o.

Un păianjen ca pe o muscă m-a prins în plasă,

 Dându-mi-se prieten, cu firele de argint m-a vrăjit,

 I-am dăruit fiecare părticică iar el şi-a zidit casă,

 Atât de mult m-a iubit, încât m-a pustiit.

Când a terminat de sorbit şi ultima fărâmă de energie

 Păianjenul i-a spus muştei că făpturi ca ea sunt o mie,

 A aruncat-o din pânza-nveninată

 După ce din ea a sorbit viaţa toată.

Fără viaţă, pustiu, sâmbure fără sămânţă

 Îmi chem moartea, căci clipa mea roasă de vierme s-a dus

 Cum piere furtuna sau soarele-n apus,

 Singur, străin şi rupt de-orice credinţă.

55. CÂNDVA ÎN NOAPTEA SFÂNTĂ

SCENETĂ

 

 Povestitorul:

 Azi pe cerul infinit

 O stea mândră a strălucit,

 Îngerii pe nori zburau,

 Osanale ei cântau.

Şi sub cer toată natura

 Cântă imnuri, iar făptura

 Slavă aduce pe pământ

 Domnului Prea Bun şi Sfânt.

Paradisul e în toate

 Şi sfinţenie-n libertate,

 Noaptea sfântă, luminoasă,

 Căci Dumnezeu ne veghează.

Prin profeţi ni s-a vestit,

 Căci pe Fiul Său iubit,

 Dumnezeu o să-l trimită,

 Moartea va fi biruită.

Şi un înger lin coboară,

 Cu căldură înconjoară

 Păstorii de lângă foc,

 Oprindu-i din a lor joc.

Cu o veste minunată,

 Fruntea lor încordată

 O încununează azi

 Şi le şterge al lor necaz:

Îngerul:

 Sculaţi păstori, vă grăbiţi

 Şi spre staul să porniţi,

 Că astăzi pe-acest pământ

 S-a născut un Domn Prea Sfânt.

Iată steaua luminoasă,

 Îngerii în cor serbează

 Naşterea lui Mesia,

 Acum s-a-mplinit prorocia.

Povestitorul:

 Păstorii-n glas îngeresc

 Colind mândru ei grăiesc

 Şi la staul se grăbesc,

 Lui Dumnezeu mulţumesc.

Într-o iesle stă Iisus,

 În sărac locaş, de sus

 Pe pământ, întru smerenie

 A venit, spre mângâiere.

Boi cu aburul uşor,

 Miei zglobii, încetişor,

 Încălzeau pe Cel Prea Bun,

 În sălaşul lui Crăciun.

O lumină-i înconjoară

 Şi păstorii-ncet intrară

 Să se-nchine cu sfială,

 Cu căldură-n inimioară.

Păstorul I:

 Maică Sfântă ne iertaţi

 C-am venit să ne lăsaţi,

 Să ne închinăm şi noi,

 Cei săraci pribegi şi goi.

Păstorul II:

 Pe când la foc ne încălzeam,

 Glas de înger auzeam

 Şi-am aflat că s-a născut

 În acest sărac locaş

 Cel Fără-de-nceput.

Maica Domnului:

 Îndrăzniţi sărmani păstori,

 Dumnezeu v-a trimis pe voi,

 Căci smerenia El iubeşte

 Şi pe tot cel ce adevărul,

 binele înfăptuieşte.

Povestitorul:

 De la răsărit cu-alai

 Au pornit la drum trei crai

 După steaua ce le-a vestit

 Că-mpăratul a venit

 Pe pământ spre bucurie,

 Spre izbândă, izbăvire

 Şi la Irod a ajuns

 Când steaua-n nori s-a ascuns.

Magul I:

 Împărate mult lăudate

 Ne iertaţi că pe-nserate

 Am venit să deranjăm

 Cu o-ntrebare să aflăm;

 Unde pe acest pământ

 S-a născut un Prunc Prea Sfânt,

 S-a născut un Împărat

 Mult iubit şi aşteptat?

Magul II:

 De-aveţi ştire te-am ruga

 Veste mare de ne-aţi da,

 Căci o stea ne-a călăuzit,

 Spre al tău ţinut am venit.

Irod:

 Împărat prea luminat

 Să se nască a cutezat?

 Dar mergeţi degrabă şi mă vestiţi

 Dacă pe Prunc găsiţi.

C-am să vin să mă închin

 Pruncului ce semn divin

 S-a numit Mare-Împărat

 Şi o lume-ntreagă l-a aşteptat.

Povestitorul:

 Magii cum iar au pornit

 Steaua ce bucurie a vestit

 Pe cer iar a răsărit

 Şi spre sălaşul sfânt i-a călăuzit.

În lăcaş ei au intrat

 Şi la Prunc s-au închinat,

 Mândru ei au cuvântat,

 Cu daruri l-au onorat.

 Magul III

 De la răsărit am venit,

 După o stea ne-am călăuzit,

 Căci pe cerul infinit

 Mare semn noi am zărit.

Împărat blând ne-a fost trimis

 Şi răul a fost învins,

 Închinare am venit

 Să-i aducem ne-am grăbit.

 Magul I:

 Eu Baltazar mă numesc

 Iar craii ce mă-nsoţesc

 Sunt Gaşpar şi Melchior

 Şi-am venit încetişor,

 După o stea prea luminoasă,

 Să slăvim minune frumoasă

 Şi daruri noi i-am adus

 Pruncului trimis nouă de sus.

Magul II:

 Aur, căci e împărat

 Mult vestit şi aşteptat,

 Tămâie că-i cărturar

 Şi smirnă, smerit, scump dar.

Povestitorul:

 Magii-n vis au fost vestiţi:

 Îngerul II:

 Pe Irod să-l ocoliţi,

 Căci cu viclenie vrea

 Pruncului viaţa să-i ia.

Povestitorul:

 La Iosif apoi în vis,

 Din frumosul paradis,

 Un înger a apărut,

 Sfătuindu-l i-a cerut:

Îngerul I:

 Ia pe Prunc şi Mama Sa

 Şi în noaptea asta

 Spre Egipt vă grăbiţi,

 Viaţa pruncului să păziţi.

Povestitorul:

 Glas de jale se-auzea,

 Rahela amar plângea:

Rahela:

 Copilaşii mei iubiţi,

 Foarte scumpi şi doriţi,

 Irod crudul v-a răpus,

 În nebunia-i a distrus,

 Suflet de mamă a străpuns,

 Pentru tron, împărăţie,

 Pentru pământeasca-i măreţie.

Povestitorul:

 În Egipt Iisus creştea,

 Lângă Iosif, mama sa

 Şi cu duhul se-ntărea

 Pentru a salva lumea.

 

 56. VINE, VINE PRIMĂVARA!

 SCENETĂ

 Povestitorul:

Azi în câmp s-au adunat

 Toate florile la sfat,

 Se gătesc de sărbătoare

 Primăvara-i pe răzoare.

 Cântec:

 Vine, vine primăvara,

 Înfloreşte toată ţara,

 Floricele pe câmpii

 Hai să le-adunăm copii.

 Ghiocelul:

 Eu mi-am ţinut haină albă,

 Mi-am scos capul din zăpadă,

 De la ea am învăţat

 Să fiu pur, să fiu curat.

Azi sub soare strălucesc,

 Câmpul eu împodobesc,

 Printre iarbă strălucesc

 Şi ghiocel mă numesc.

 Cântec:

 Creşte, creşte iarba verde,

 Ciocârlia în munţi se pierde,

 Mieii zburdă pe câmpii,

 Haide să-i vedem copii.

 Toporaşul:

 Azi lumina-am cunoscut,

 Toporaş prin iarbă ascuns,

 Am văzut şi păsărele,

 Sturzi, berze şi rândunele.

 

Toate imnuri îmi înalţă

 Iar natura prinde viaţă,

 Peste tot e sărbătoare,

 Apă vie prin izvoare.

 Cântec:

 Cântă, cântă toată făptura

 Că a înverzit natura,

 Primăvara a sosit

 Tot pământu-i fericit.

 Lăcrimioara:

 Azi o fată-n joc m-a rupt,

 Prin cosiţă-i m-a ţesut,

 Floricele albe i-am dat,

 Sufletul i-am bucurat.

Lăcrimioară mă numesc

 Şi sufletul veselesc,

 Flori, surate, vă bucuraţi!

 Azi suntem lumii-împăraţi.

 Cântec:

 Ţese, ţese floriceaua,

 Că a înflorit iar ţara,

 Culori multe pe câmpii

 Ca să le-adunăm copii.

 Laleaua:

 Câte haine mi-am ţesut,

 Căci doar lalea sunt,

 Cu zambila mă întrec

 Şi sub soare îmi petrec.

 Cântec:

 Râde, cântă clopoţelul,

 Vântul, apa lin doineşte,

 Cristalin când bate vântul

 Şi mângâie tot pământul.

 Povestitorul:

 Panseluţe, toporaş,

 Narcise şi voi suraţi

 Toată lumea aţi veselit

 Azi când câmpul a-nverzit,

 Când pădurea a-nfrunzit

 Când vântul nu-i răguşit,

 Când izvoarele doinesc

 Şi păsărelele ciripesc.

 Cântec:

 Saltă, saltă căprioara,

 Că a înverzit iar ţara,

 Hai să ne jucăm copii,

 Jocuri multe pe câmpii.

Spiritul primăverii:

 Haideţi şi voi căprioare,

 Iepuraşi, voi rozătoare,

 Mieluşei în sus săltaţi,

 Cu toţii vă bucuraţi.

Povestitorul:

 Astăzi câmpul a-nverzit

 Tot pământu-i fericit,

 Copii cântă, florile cresc,

 Mâţişorii-nmuguresc.

Din codri încetişor răsună

 Vântul, apa de izvor,

 Insectele-n jocul lor

 Se-ntreceau cântând în zbor.

Rândunele, cocostârci,

 Ciocârlia cânta-n lunci,

 Toate din flaut doinesc,

 Primăvara o vestesc.

 

Cântec:

 Mândră, mândră primăvara,

 Bun venit la noi în ţară!

 Băieţi, fete, voi copii,

 Jucaţi hora pe câmpii.

Exerciţiu de creaţie după structura poeziilor Prin nopţi tăcute de Mihai Eminescu şi Acuarela de Ion Minulescu.

 „Prin nopţi tăcute,

 Prin lunce mute,

 Prin vântul iute,

 Aud un glas;

 Din nor ce trece,

 Din luna rece,

 Din visuri sece,

 Văd un obraz.

Lumea senină,

 Luna cea plină,

 Si marea lină

 Icoana-i sunt;

 Ochiu-mi o cată

 In lumea lată.

 Cu mintea beată

 Eu plâng şi cânt.“

 (Prin nopţi tăcute, Mihai Eminescu)

 57. FOCUL SUNT EU

 Din luna plină,

 Din apa lină,

 Fruntea senină,

 Răsar văpăi;

 Din vântul verde,

 Din dor ce vede,

 Din eu ce crede,

 Adun visări.

Pământul rază,

 Aerul cauză,

 Apa viază,

 Focul sunt eu;

 Sufletu-mi curge

 Cerul ce plânge,

 Lumina frânge

 Eternul meu.

 prof. Popescu Ana-Cristina

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

 Orăşenii, pe trotuare,

 Merg ţinându-se de mână,

 Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

 De sub vechile umbrele, ce suspină

 Şi se-ndoaie,

 Umede de-atâta ploaie,

 Orăşenii pe trotuare

 Par păpuşi automate, date jos din galantare.

  În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

 Nu răsună pe trotuare

 Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

 Numărând

 În gând

 Cadenţa picăturilor de ploaie,

 Ce coboară din umbrele,

 Din burlane

 Şi din cer

 Cu puterea unui ser

 Dătător de viaţă lentă,

 Monotonă,

 Inutilă

 Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

 Un bătrân şi o bătrână –

 Două jucării stricate –

 Merg ţïnându-se de mână…“

 (Acuarela, Ion Minulescu)

 58. CANICULĂ

 În livada-n care albina dulceaţa în zi adună

 Păsărele, pe crenguţe,

 Ciripesc doruri pe strună

 Şi-n livada-n care albina dulceaţa în zi adună,

 De sub negrele coroane ce răsună

 Şi drăguţe,

 Fragede, în vânt micuţe,

 Păsărele pe crenguţe

 Par ambrozie aromată din frăguţe.

În livada-n care albina dulceaţa în zi adună

 Nu culegi de pe crenguţe

 Decât cântul celor care triste de atâta soare,

 Fredonând

 În rând

 Jocul razelor secate şi nebune,

 Ce coboară căpcăune

 Din cărbune

 Şi din jar

 Cu aroma unui dor

 Luminos de viaţă nouă,

 Pastelată,

 Insipidă

 Ş-incoloră…

În livada-n care albina dulceaţa în zi adună

 Un copac şi-o vrăbiuţă –

 Două pete de rună –

 Se dizolvă împreună…

 prof. Popescu Ana-Cristina

 59. FURTUNĂ

 Viaţa omului e o furtună,

 Atunci când norii grei se-adună,

 Sufletu-i începe-a lăcrima,

 Prin clipa vieţii greu a înota.

 

Când soarele pătrunde norii grei de ploaie

 Şi apa încetează a mai curge şuvoaie,

 Pe cerul vieţii scrie izbăvire,

 E pasul şovăielnic spre sfânta nemurire.

Ochii, izvor de lacrimi, îşi pierd lumina,

 Sângele leneş îşi caută-acum odihna,

 Nimic nu mai pulsează, furtuna i-a zdrobit,

 O rază de eternitate ar zâmbi din infinit.

Se stinge o furtună,

 Alţi nori grei se adună,

 O alta iarăşi vine

 Visând clipe senine.

O clipă de-o furtună,

 Atâta viaţă făptura adună,

 Când să înţeleagă că a trăit

 Clipa vieţii lui, omul s-a ofilit.

 60. ETERNITATE

 Pe-o creangă stau pitite mii de flori

 Şi-albinele în roiuri vin să le cerceteze,

 Timide îşi deschid petalele-n culori

 Ca firul vieţii lor să procreeze.

Pe câmp stă iarba ca un covor pufos

 Şi-aşteptă în tăcere coasa să taie firul,

 Ştie că frăgezimea i-o va purta copilul

 În noul anotimp călduros.

Pe-o margine de drum stă omul şi suspină,

 El ar vrea nemurirea prin aripi a afla;

 De ce doar mugurii să trăiască şi el să plângă-odihnă?

 Prin viaţă şi prin ceaţă încearcă eternitatea a căuta.

 

Niciun comentariu »

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL

Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.