Indragostiti de poezie

Administrativ

09/02/2014

ana20160822_01050210733754_1635933063363125_8596692680306630219_o87 007colajgustulpainiimicutiiscriitoriindragostitidepoeziedestinfaraaripiparadigmeratacirioamenisifrunzeumbre12095076_1635932376696527_2849386015973398042_oconflictein colivieincolivie

 DESCOPERIREA SINELUI

Până a-ţi înţelege propria-ţi fiinţă trebuie să te înarmezi cu multă răbdare.

„Sufletul meu … Iată ceea ce mă tulbură. Nu-l pot aduce la lumină. Aş vrea să-mi găsesc sufletul […] Să-l măsor, să-l cântăresc şi să-l preţuiesc în valori […] Pentru că sunt zile când voinţa mi-e sigură şi mintea limpede. Atunci lucrez cu sârg […] “ mărturiseşte scriitorul Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop.

Paşii spre descoperirea identităţii personale sunt cei mai grei. Eul tău personal este acelaşi, fie că ieri „Era o vreme când căutam în iarbă / trifoiul cu patru foi.“ (Era o vreme, Simona Popescu), fie că astăzi, după ce odinioară „De-a baba oarba ne jucam acum / Soseşte dragostea la ochi legată.“ (Sfârşitul copilăriei, Iliana Mălăncioiu) Este mai greu să percepi că eşti acelaşi. După cum îţi era jocul, aşa îţi este şi fiinţa. Între timp înţelepciunea îşi picură mierea şi idealul îţi stă în faţă cu ochi de vultur dar făptura ta a rămas aceeaşi.

Aş putea asemăna trupul şi sufletul literaturii. Trupul e acel real care împreună cu imaginarul, ficţiunea conturează sinele. „Nu se coboară, de pildă Făt Frumos în cealaltă lume, pentru a-şi măsura puterile cu zmeii?“ (Ştefan Augustin Doinaş, Intersecţia) Dacă nu te cobori în tine însuţi nu-ţi descoperi visul ce stă să izvorască. „Sufletul înseamnă vocea intereselor trupului.“ (George Santayana) Dacă trupul iubeşte dansul, sufletul îi învaţă arta. „Realitatea şi irealitatea coexistă pararel.“ (Ana Blandiana, Pe pământ şi în aer) Trupul te ţine legat de pământ dar sufletul te înalţă spre cer.

Scriitorul Mircea Eliade încearcă în Romanul adolescentului miop să-şi ducă sufletul spre lumină pentru a-i cunoaşte toate feţele înfăţişate prin verbele la modul conjunctiv să măsor, să cântăresc, să preţuiesc. Un prim pas în descoperirea identităţii personale este dorinţa „Aş vrea să ştiu cine sunt şi nu ştiu.“ (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop) După ce doreşti a-ţi măsura, a-ţi cântări şi a-ţi preţui sufletul trebuie să ai voinţă nestrămutată. După voinţă urmează munca. „Atunci lucrez cu sârg.“ (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop) Fără muncă nu poţi ajunge la desăvârşire. Prin muncă reuşeşti să-ţi descoperi trăirile interioare. Odată ce ţi-ai descoperit chemarea, chiar dacă cazi, şti să te ridici. Sinele descoperit suportă înfrângerea şi reuşeşte s-o ia de la capăt cu răbdare. „Dacă m-aş cunoaşte … Atunci aş fi atât de sigur de mine însumi şi de viaţă … Aş spune: aşa mi-e sufletul şi aşa vreau eu. […]“ (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

Pentru a reuşi să îţi cunoşti eul interior trebuie să priveşti în tine însuţi (însăţi) „Mă privesc. Privesc în mine“ (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

Din momentul în care priveşti în tine începe adevărata luptă cu viaţa. „M-a prins în ghearele lui calde / Un fluture crepuscular / Alături mie, copilandre / Torc mierea lumii din mărar. “ (Emil Brumaru, Mierea lumii) Devenirea eului este calea cea mai frumoasă şi mai înţeleaptă, e acea miere a lumii toarsă din mărar.

Adesea pentru a putea ajunge la propria-ţi formă trebuie să te descoperi pe tine prin ceva aidoma ţie, printr-un model „Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, / prieten blând al sufletului meu; […] Căci tot ce simţi, de este rău sau bine, / Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.“ (Mihai Eminescu, Cărţile)

Drumul sinelui este o pădure deasă, atât de deasă, că uneori ai senzaţia că te înăbuşi. Nu ai cum să te rătăceşti în pădurea vieţii tale dar poţi obosi. Atunci te aşezi între arbori şi te leneveşti şi timpul trece iar visul tău staţionează. Când nu eşti obosit se întâmplă să te frământe ideea că toată pădurea vieţii tale este ceva banal, că niciodată nu poate cânta la fel de armonios ca pădurea model ce te-a inspirat spre desăvârşire, ţi-a arătat adevărata faţă a sinelui tău. Aceste complexe, frustrări sunt cât se poate de fireşti în descoperirea identităţii personale. Cel mai bun critic al tău devi tu însuţi, trebuie doar să ai voinţă. Odată ce îţi descoperi adevăratul foc lăuntric, el nu te va mai lăsa o clipă în pace. Îţi va cere să lupţi, să te înţelepţeşti şi să trăieşti. „Sufletul e ceea ce spada nu poate răni, focul nu poate mistui, apele nu pot eroda, vântul nu poate risipi.“ (Mahabharata)

Eu m-am descoperit pe mine însămi prin cuvânt iar cuvântul a devenit carte.

Cartea este drumul către tine însuţi. Însăşi viaţa omului este o carte. Eu prin carte, prin arta cuvântului, m-am descoperit pe mine însămi. Doar cartea păstrează în ea tainele cele mai adânci ale omenirii şi nu este supusă deşertăciunii.

Ana-Cristina Popescu