10/05/2015

click carte on-line

Umbre pdf

Ana-Cristina Popescu

Volumul – Umbre

 

E TOTUL UN ŢIPĂT

E totul un ţipăt;
Păsările s-au speriat de vânt
şi-au început să-şi strige vara,
Culorile au luat foc
şi-un galben-viu a colorat frunzele teiului,
un arămiu a cucerit a nucului frunze
şi-un roşu-sângeriu a căzut peste
copacii plânşi.
Unde şi unde,
câte o pată de verdeaţă
îşi plânge primăvara.
Totul este o umbră a unei lumini pierdute.
Fructele se uită nedumerit
la zbuciumul naturii
şi nu pot înţelege
spaima celor
ce-şi plâng primăvara.
Pentru fructe abia acum
primăvara şi-a deschis braţele.
Frunzele s-au gătit de plecare,
sunt grăbite să-şi pregătească cuiburile
asemenea păsărilor migratoare;
Copacii însă se simt abandonaţi
ca nişte bătrâni
ce-şi roagă copiii
să nu-i lase singuri.
E totul un ţipăt,
un ţipăt al disperării,
o teamă de a trece într-un alt timp,
într-un alt paradis,
cu totul şi cu totul necunoscut.
E un ţipăt
din teama de nefiinţă,
din teama de necunoscut,
E totul un ţipăt.

FUGAR PRINTRE UMBRE

Au ruginit frunzele,
frunzele mele,
de când alerg printre imagini
şi mi-e teamă
să nu-şi ia zborul
în văzduh.

E-atâta toamnă în mine;
am chemat-o,
am aşteptat-o,
o iubesc ca un îndrăgostit
ce nu-şi poate dezlipi fiinţa
de idolul dragostei sale.

Acum tresar cu fiecare adiere,
cu fiecare foşnet
şi privesc spre frunze;
Sunt atâta de frumoase!
Curcubeu de raze
ţesute printre ani …
Şi ele stau să plece,
Tocmai acum când şi-au desăvârşit frumuseţea.

M-am trezit într-o dimineaţă
şi copacul era pe jumătate gol,
iar partea colorată plângea,
plângea de teama nefiinţei.

Fugar printre umbre am fost o viaţă
şi-am adunat muguri,
i-am crescut
şi ei au devenit frunze,
frunze crude, necoapte în vară.

În goana după iluzii
frunzele mele s-au copt,
au primit culoarea purpurei
şi strălucirea lor mi-a răpit sufletul.

E toamnă …
şi e atâta împlinire;
Fericirea de-o clipă
îmi opreşte fuga,
dar mă doare
că frunzele pleacă,
pleacă departe
şi-n locul lor
rămâne un gol imens.

Golul acela …
golul lăsat de un fugar printre umbre
o să fie umplut
cu alte frunze rătăcite printre umbre,
cu alte vieţi.

DEFINIŢIE

Am deschis fereastra spre soare
şi-n locul luminii m-au înconjurat umbrele
cu întunericul lor.
Am început să descifrez semnele umbrelor;
Erau trăirile vieţii mele,
Până şi zâmbetele îmi erau pline de confuzie.

Râdeam la steaua unei clipe;
pe urmă lacrima scărilor
ce aşteptau să le ating spinarea
mă atingea
ca un fior neînţeles
al neîmplinirii
şi-atunci urcam;
urcam cu mai mult avânt
spre luceafărul din vârful muntelui.

Căutam lumina printre umbre
şi urcam;
stânca era din ce în ce mai rece,
dar focul din mine ardea întunericul gheţii.

Undeva într-un vârf de stâncă
e soarele meu;
L-am zărit de pe o culme.

Soarele ce mă defineşte
e pictat printre litere şi cuvinte,
e pictat cu slove de foc printre umbre,
e frunza roşiatică a toamnei
ce-a adunat pe chipu-i primăveri
spre a le colora cu sângele spinilor
presăraţi pe stânca vieţii.

O picătură de rouă
ce-a strălucit într-o toamnă bogată,
strivită de lacrima soarelui,
sunt eu.

UMBRE

Şi totul a-nceput c-un joc,
Cu prima picătură de apă şi foc;
Un joc de-a baba-oarba prin lume,
Mă-mpiedicam şi alergam printre rune.

Când să descifrez semnul runei de foc,
M-am rătăcit pe-o rază de joc
Şi-am căzut în acelaşi întunecat labirint,
În timp ce umbrele m-au înconjurat ca-ntr-un cerc infinit.

Umbre, mereu umbre, prea multe umbre,
Umbre subţiri, umbre dese, umbre sumbre;
Umbre palide, umbre reci, peste tot umbre, mii, sute,
O pădure de umbre uscate şi mute.

Cu ochii legaţi printre umbre călcam,
Căutam raza soarelui de-argint şi n-o găseam,
Iar timpul zbura pe lângă mine şuierând …
Şi omul şi viaţa se stinge treptat tremurând.

E greu printre umbre să găseşti
Pasărea cu ochii de foc şi s-o ocheşti,
Să-i înveţi zborul eternităţii,
Să laşi în urmă umbrele dimineţii.

JOCUL UMBRELOR

Mi-au pătat chipul c-un zâmbet hidos
când prima rază de lumină mi-a atins ochii,
de-atunci mă urmăresc pretutindeni
în clipa eternităţii ce mi s-a dat,
umbre,
umbre neînţelese ce se rup în fâşii
şi se-amestecă-ntre ele
ca să nu le mai găseşti nodul.

Nodul,
punctul acela de plecare al umbrelor,
Punctul ce-ncerci să-l distingi pipăind himere
spre a opri întunericul,
pentru a readuce la liman lumina,
acea primă rază ce ţi-a atins sufletul,
dar punctul pântecos
înghite ca o gaură neagră
orice urmă de soare.

M-au prins umbrele într-un joc al morţii
şi-mi sorb clipa eternităţii,
iar eu nu ştiu
să le prind de păr,
să le scutur
şi să mă eliberez
de povara deşertăciunii.

OMUL

Un punct minuscul stă să crească
Cu fiecare rază de lumină
Şi-apune ori de câte ori o umbră
I-atinge-a inimii grădină.

Un joc de-a umbrele-n văzduh
E viaţa fiecărei fiinţe,
Un punct ce-aleargă după-al luminii început,
Îmbrăcat în foc şi suferinţă.

El arde, punct pribeag, cu prima lui sclipire,
Se-mpiedică în umbre, cade, se ridică
Şi-ncearcă să-nflorească, să se coacă, să crească
Şi ca o adiere zâmbeşte şi-apoi piere.

CRENGI

Printre crengi străbate
o furnică,
făptură mică …
şi mult prea multe crengi;
crengi drepte, încâlcite, arcuite,
din ce în ce mai dese,
mai răzvrătite,
mai nemulţumite,
că ea,
o furnică,
o fiinţă-atât de mică
a îndrăznit să-ncerce
să caute calea
de-a gusta lumina.

Pe calea scorţuroasă
aluneca furnica,
împiedicându-se în umbre de crengi,
dar colţul luminii
din vârful copacului,
unde crengile au făcut sită de noade
îi dă curaj
şi urcă.

Pădurea de crengi,
labirint de ochiuri de munte,
o clipă netede, pe urmă câlţi,
fundături ca-nchisorile de piatră,
cercetate, biruite, ocolite
de o furnică,
ageră şi mică.

Atâtea crengi se pun de-a curmezişul,
încât viaţa pare un copac
care nu-şi mai poate vedea soarele
de crengi.

Furnici, oameni mici
ce-aleargă printre crengi
după soare
şi pădurea este mare
ca un imens ocean
de umbre şi culoare …
Colţul umbrei

Se vede că timpul
nu mai are răbdare
şi tu te grăbeşti
să prinzi colţul umbrei
ce nu se lasă prins niciodată,
pentru că este o himeră
care fuge,
fuge de tine râzând
şi tu alergi
ca să-i culegi
colţul acela ce nu te lasă să dormi,
colţul acela
petru care-ţi iroseşte
scurta secundă
a eternităţii tale.

Transformare

Am privit cum bobocul
îşi deschide petalele
şi devine floare.
Am observat cum omida
îşi ţese ghemul
şi devine flutur.
Am simţit cum ploaia
îngheaţă şi devine
zăpadă.

N-am înţeles cum umbra
creşte, scade
şi-ntr-un final
dispare
ca şi când niciodată
nu a prins vreun contur.

N-am înţeles cum omul
piere de dorul eternităţii
ca o umbră
ce n-a zâmbit niciodată,
pentru că nu a învăţat
să se transforme.

Umbre zâmbăreţe

Cu feţe hilare
fură forma materiei
şi o poartă
după cum bate lumina.
O îndoaie, o răsuceşte,
o măreşte, o micşorează,
pare să-i dea viaţă printr-o uşoare palpitaţie
ce tremură din toate încheieturile.

Nişte himere
ce vor să-şi definească chipul furând forme;
Zâmbesc ca apucatele
şi încearcă să producă panică,
o panică a morţii,
ele, energii nedefinite.

Cărări acoperite cu umbre

Când am gustat raza vieţii
am pornit pe cărări necunoscute
să caut cheia,
cheia ce deschide poarta eternităţii,
poarta cerului meu;
să mă cunosc,
să simt că trăiesc cu adevărat
clipa.

La fiecare pas mă-mpiedicam
în umbre,
cărările clipei mele se-necau
în umbre,
când spuneam că prind soarele de coadă,
alunecam pe-o umbră
şi mă rătăceam,
iar timpul trecea zadarnic
pentru clipa eternităţii mele.

Ard

Mi-e teamă că mă aprind
cu-atâta patimă
şi ard o clipă
ca pentru-o eternitate
şi-apoi mă sting,
brusc,
mă sting ca o dragoste
ce n-a avut rădăcini adânci,
mă sting simţind un gol adânc
în suflet,
un gol dureros,
un gol pe care nu-l voi mai putea umple niciodată,
pentru că sunt atât de obosită,
încât voi refuza să-mi mai las
simţurile să vibreze.

Ard
şi nu ştiu până când,
pentru că am obosit
de când mă zbat în pânza
umbrelor
ca peştii în năvod
şi tot nu găsesc o rezolvare
a vieţii.

Păianjenul

Mi-a întins viaţa o pânză,
o pânză deasă,
atât de deasă, încât
nu-mi mai văd umbra
proiectată pe ecranul cerului.

Sunt victima unui păianjen,
iar păianjenul e propria-mi viaţă.
Mă zbat în pânza vieţii
şi ea mă leagă,
mă leagă cu fire de mătase,
multe, subţiri, ca pe-o regină,
ca să cred că-mi oferă nectar,
dar eu vreau libertate.

Atunci când voi reuşi
să-i citesc vraja păianjenului,
voi putea alerga liberă,
dar vraja e de nedesfăcut,
e ca o umbră ascxunsă pe o lespede
ce te acoperă cu fiecare secundă
ce-ţi atinge fruntea
în timp ce păianjenul
te soarbe picătură cu picătură,
până te usucă şi rămâi
o umbră.

Libertate

În jurul meu s-au întins lanţuri grele;
Păreau de-argint, platină şi aur,
să nu mai părăseşti închisoarea
deşertăciunilor acestei vieţi
ce-a tăiat viţelul cel îngrăşat
şi te-a chemat la ospăţ
ca să te ţină rob
în colivia-i plină de venin
şi să te folosească
ca pe un pion pe tabla de şah.

Cu mine nu i-a mers,
Nu am căzut în capcana ei de caşcaval
ca şoarecul naiv;
Am ales liberatatea,
sărac de bogăţiile lumeşti,
dar liber şi
scârbit de ghearele mincinoase
ale deşertăciunii.

Umbra pierdută

În colţ se vede umbra lunii,
o umbră ce pare a se pierde
în argintul plin de miasma
ceţii verzi de pădure
şi eu cu gândul la tine
mă pierd în lumea visurilor
şi de fiecare dată te găsesc
şi nu te ating,
o umbra mea pierdută.

Povestea ploii

Atâta umezeală e-n văzduh,
încât acesta a-nceput să geamă
şi geamătul tuna şi fulgera
până ce lacrimile au început
să şteargă durerea,
durerea apei.

Şiruri de perle curgeau din văzduh
şi se sfărmau de pământ
ca o umbră,
o umbră umedă,
imaginea unei clipe trecătoare,
imaginea unei picături de apă
incoloră, insipidă, inodoră,
o ploaie caldă,
o ploaie rece
ce-a fost …
şi parcă n-ar fi fost niciodată.

Între două hotare

A alergat între două hotare
ca „o pasăre rătăcită în furtună“
şi care nu-şi găseşte cuibul
orbită de apa ce-i îngreuna zborul
şi-i smugea penele
împrăştiindu-le în văzduh;
care într-un final
se lasă doborâtă de oboseală,
uită să mai bată aerul
cu aripile grele
şi moare.

Am alergat între două hotare
ca vântul printre crengile copacilor,
încercând să adun cât mai multe frunze
şi mere.

M-am izbit de hotarul vieţii
şi mi-au răspuns umbrele,
umbrele triste ale deşertăciunii omeneşti;
M-am izbit de hotarul eternităţii
şi mi-a răspuns moartea
ca o umbră rece şi udă.

Departe

Tu eşti dincolo de oglindă
şi mie mi-e teamă să te privesc,
mi-e teamă că dacă te privesc prea mult
dispari,
dispari ca o umbră ce se pierde
atunci când lumina îşi schimbă axa
şi-atunci te privesc pe ascuns,
câte puţin, o clipă
şi istoria se repetă periodic
ca să mă asigur
că eşti acolo,
că n-ai plecat.

Eşti departe,
dincolo de oglindă
şi mi-e teamă să te chem lângă mine,
mi-e teamă că auzindu-mi chemarea
vei fugi,
te vei ascunde de mine
şi chipul tău nu-mi va mai zâmbi,
iar eu mă voi şterge treptat
ca un soare
ce n-a putut arde niciodată.

Somnul

Ca o chemare a morţii
somnul
îţi cuprinde fiecare simţ
furând clipa eternităţii tale
şi tu te laşi pradă lui
plângând după timpul
ce-l laşi să se irosească,
dar trupul neputincios
nu-ţi ascultă plânsul,
se leneveşte în nepăsare
ca o umbră ce se crede eternă,
dar care piere
odată cu fiecare mişcare
a celui ce-o ţine captivă
şi-o poartă
s-o fericească-o clipă.

Frumoasă

Te-arăţi ca un diamant şlefuit
sau ca o floare sălbatică de stâncă,
tinereţe, vară bogată în verdeaţă,
frumoasă,
dar până când?
până vei rătăci atât de mult
prin toamna vieţii,
încât îţi vei pierde
toate culorile,
vei rămâne o umbră
a ceea ce ai fost odată,
frumoasă.

Mi-e teamă

Acum mi-e teamă,
mi-e teamă că soarele-a apus
şi umbra nopţii mă va cuprinde treptat,
mă va pândi ca un fur
şi-mi va fura ochii
ca să nu mă mai pot bucura
de scurta clipă a eternităţii mele.

Mi-e teamă
că nu voi reuşi
să zidesc templul eternităţii mele,
că orice secundă
poate să fie ultima cărămidă
a casei ce va rămâne
în urma mea,
Mi-e teamă.

Spini

Păşesc pe spini
şi când stai să asculţi
toţi spinii se plâng că sunt flori,
flori, prieteni buni,
dar care
la orice adiere de vânt
rămân fără petale.

Sunt flori cât timp
presari la rădăcina lor ambrozie
şi dacă ceri o boabă de nectar
c-ai obosit de-atâta dărnicie
se-ascund după perdea,
lăsând în urma lor
o umbră zâmbăreaţă
ca să te năucească
că ai păşit
din nou greşit …
şi spinii par că au crescut;
atât de mulţi,
cu aripi lungi
s-acopere întreg pământul
pe care tu păşeşti
sângerând.

Aş vrea

Aş vrea să iubesc
atât de mult, încât să mă transform
într-o ploaie caldă
ce se evaporă sub povara
soarelui de vară,
dar mi-e teamă
că ard atât de puternic
şi când obosesc
să mai încălzesc
ogorul,
mă transform într-un gheţar
amar
ce ucide
până şi umbra
celui mai frumos zâmbet,
amintirea unei flori,
atât de plăpândă,
atât de naivă,
atât de dragă.

Aş vrea să fug de monstrul
ce ucide floarea,
dar trebuie să găsesc gazul viu
ce va menţine flacăra nestinsă.
Aş vrea.

O lumânare

Pentru fiecare arde o lumânare,
Trebuie să ştii
cum poţi menţine
flacăra neatinsă
de nicio umbră de vânt,
s-o porţi cu tine
în timp
ca o călăuză
a umbrei tale
prin întuneric.

Trebuie să-nveţi
a-ţi mişca aripile
în aşa fel,
încât atunci când
te arunci de pe stâncă
să simţi aerul
şi să-ţi înalţi capul
fără să stingi lumânarea
de care eşti legat
cu o sfoară,
colacul tău de salvare.

Magia umbrelor

Ca o iluzie a eternităţii
pătează faţa văzduhului
umbre palide,
umbre temătoare, că vraja
se va destrăma
în mai puţin de-o clipă.
Ca o imagine a umbrelor,
pătează faţa pământului,
oamenii;
oameni însetaţi de viaţă,
dar pândiţi de moarte
la fiecare pas;
pândiţi de moarte
ca umbrele de întuneric,
zâmbet de-o clipă,
umbră mare, umbră mică,
ce te roteşti după soare
şi te stigi fără să-apuci
a picta lumea
cu raza magiei tale.

Am făcut o greşeală

Am făcut o greşeală,
m-am rătăcit printre umbre;
La un moment dat
m-am îndrăgostit de-o umbră,
m-am agăşat de vârful ei
şi ea mă plimba după ea
ca un somnambul.

Captivă în vraja umbrei
urmam ca un orb
drumul ei,
sacrificam clipa existenţei mele
spre a alimenta cu energia
sufletului meu
o umbră.

Vă daţi seama ce-nseamnă
a-ţi jertfi energia sufletului
pentru o umbră?

E ca atunci când încerci
să prinzi cerul,
acea iluzie a infinitului,
într-o capcană.

Am făcut o greşeală.

Prea târziu

Am înţeles prea târziu
zâmbetul soarelui
şi taina umbrei,
atât de târziu,
încât timpul
şi-a închis uşa grea
peste trupul neputinţei mele.
Timp blestemat
m-ai făcut sclavul deşertăciunii tale …
M-ai otrăvit sufletul
cu orologiul tău inexistent.
Pentru iluziile sufletului meu
nu găsesc niciodată
timpul care să le adape
cu ambrozie şi nectar
şi fiecare clipă trece
ca o mie de vieţi
şi pentru sufletul meu
se face din ce în ce
mai târziu.
Atunci când totul în jur
îşi retrage spinii
şi sufletul va rămâne liber
să vibreze
o să fie târziu,
Prea târziu.

Muzica umbrelor

Am ascultat într-o seară
plânsul umbrelor în lumina palidă a lumânării.
Erau nişte umbre gigant care doreau să cucerească lumea,
dar flacăra lumânării dădea semne de oboseală
şi ele deveneau din ce în ce mai mici.

Se frământau pe pereţii clădirilor
umbre fumurii întreţinute de lumina palidă
a unor felinare,
se frământau ca lovite de furtună
şi îşi plecau capul în toate direcţile
ca o busolă uzată.

Îşi strigau cântecul făcând mătănii
lângă candele a căror ochi mai arunca sfidător
câte o flacără,
umbre, vieţi omeneşti apuse pentru totdeauna.

 

FLORI SUB GHEAŢĂ

M-am dus în priveghi la un mort;
şi mortul nu era altcineva,
decât eu.
Am murit într-o iarnă
când totul a îngheţat în mine …
A început să-mi îngheţe voinţa
şi-ncet, încet, toate simţurile au cedat,
Gheaţa mi-a atrofiat orice muşchi
şi nu mai puteam mişca;
Acum îmi îngheaţă ochii …
Doar ei au mai rămas vii,
Însă acum se sting în negura gheţii,
pentru a nu mai vedea mortul
pe care am început
să-l priveghez cum se descompune
într-o iarnă …
Se ofilea
de nepăsare şi durere.

Am chemat bocitoarele,
ca să nu-mi îngheţe ochii;
Ele au luat banul,
au bocit,
au cârcotit în faţa nebuniei
şi au plecat.

A venit o babă
să-mi dezlege mâinile şi picioarele
dar baba a vrut să-mi acopere ochii
cu nişte monede vechi …
Babele sunt rele;
Acoperă orice scânteie de viaţă …

Mă priveghez pe mine cum dorm …
Oare cât va mai ţine iarna?
Lumânarea e pe terminate
şi mi-e teamă
de noapte.
Mi-e somn
şi mi-e teamă să nu-mi pierd ochii …
Am ajuns să priveghez
un mort,
într-o iarnă amară
şi neputinţa
mi-a furat ochii.

Acum aştept,
aştept să izbucnească vulcanul
ce a mocnit sub gheaţă,
să deschidă drumul stelei,
să deschidă ochii mortului
şi să-i dezlege simţurile;
Cei care au scânteie
înfloresc şi sub gheaţă,
topesc totul în jur;
Iar mortul … îşi scutură vălul
şi aleargă;
Aleargă spre infinit.

VLĂSTARI ÎN IARNĂ

Copacii ard cerniţi sub gheaţă,
Şi-agaţă braţele-n văzduhul mut,
Aşteaptă-un fulg din neagra dimineaţă
Să le deschidă drum spre absolut.

Ieri seară a nins mult peste grădină,
Un ger cumplit a rupt spre zori ninsoarea;
Cu prima rază de lumină
Arborii au scuturat floarea.

Cristale pe omăt alunecau
Din palme răstignite în lumină,
Cu degete văzduhul scrijeleau
Toţi arborii din vechea mea grădină.

Cu trunchiul greu şi suflet nins
Pomii mocnesc sub stratul de zăpadă;
Când iarna crede c-a învins
Rădăcinile fac vlăstari ca altădată.

LUT ŞI PIATRĂ

Am luat în pumni lut
şi-am început să-l strâng;
Atât de tare lutul
îmi sfârâia în palme
c-a început să ardă
şi-o primă cărămidă
a prins contur în mine.

A nins pe cărămidă,
ş-acesta a prins viaţă
şi-a început să crească
pân’ ce-a zidit cetatea,
pe rădăcini de stâncă.

Acum a rămas raza
ce arde lut şi piatră,
pe litere-n cuvinte,
în iarna-nflăcărată.

MAGII

– SCENETĂ-

Povestitorul:

Cândva, în luna lui Undrea,
Infinitul a născut o stea;
Semn divin a luminat,
S-a născut al cerurilor Împărat.

Într-un staul, în Betleem,
Ca viaţă veşnică s-avem,
S-a născut pruncul Iisus,
Fiul Tatălui de Sus.

De la răsărit trei crai
Care au citit al stelei grai,
Minunea au pornit a căuta
Şi-n drumul lor pe Irod a întreba:

Magul I:

– Împărate mult lăudat,
Ne iertaţi că pe-nserat,
Am îndrăznit să vă deranjăm,
O întrebare să vă adresăm!

Magul II:

Călăuziţi de-o stea am venit,
Să ne-nchinăm Împăratului mărit;
Care astăzi s-a născut
În acest frumos ţinut.

Magul III:

De-aveţi ştire, v-am ruga
Să ne-ndrumaţi spre naşterea sa.

Irod:

Împărat mare a cutezat
Să se nască şi să fie lăudat?

Ştire n-am, dar v-aş ruga,
Pruncul Sfânt de-l veţi afla;
Să mă anunţaţi şi pe mine,
Să mă-nchin cum se cuvine.

Povestitorul:

Magii numai ce-au plecat,
Căci steaua drumul iarăşi le-a luminat,
Spre Betleem i-a îndrumat
Şi-n staul ei au intrat.

Magul I:

Minunea ce-n stele am citit,
În faţă ne-a răsărit.

Magul II:

Ne-nchinăm Ţie, Prunc Sfânt,
Ce te-ai născut pe-acest pământ.

Magul III:

Noi, craii Baltazar, Gaşpar şi Melchior,
Am venit aici după steaua din nor;
Aur, smirnă şi tămâie în dar i-am adus,
Pruncului ce ne-a fost trimis de Sus.

Povestitorul:

Îngerul Domnului crailor s-a arătat
Şi-napoi, pe altă cale au plecat,
Fiindcă Irod căuta,
Viaţa pruncului să ia.
DIN FRUNZE

E atâta toamnă în mine,
încât au început să-mi ruginească frunzele;
Pe urmă s-au lăsat vânturate
şi mi-au inundat sufletul.
Acum mi-e teamă
că rugina îmi va ofili păsările
şi ele nu vor mai deveni îngeri
care să ningă peste eternitate
cu rădăcini de stâncă.

Mugurii au explodat demult,
Au explodat într-o primăvară
când aerul a-nceput
să cânte
a floare şi verdeaţă.

E atâta muzică în toamnă …
Şi frunzele-mi au început să danseze
sub povara ruginii,
strivite de vânt
şi izbite de păsări.

Păsările toamnei sunt sângerii
şi pictează îngeri
cu slove de foc
care cântă ecoul de muguri,
de păsări şi frunze.

Întineresc cu fiecare toamnă,
cu fiecare frunză ce cade obosită
şi-ncep să cânt durerea
din muguri prin păsări,
eliberând îngerii
cu povara eternităţii.

 

Niciun comentariu »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.