04/05/2014

Volumul în format pdf

 ANA-CRISTINA POPESCU

 CONFLICTE

Fragmente

CAPITOLUL I

REDEFINIRE

Era o dimineaţă umedă de aprilie. Dariana s-a deşteptat din somn muncită de un vis care de la o vreme se repeta noapte de noapte. Când ochiul lăuntric i se deschidea se zărea pe sine la poalele unei stânci ce o chema spre înălţimi. Simţea un impuls de a escalada infinitul acelei graniţe, de a trece dincolo de el. Era atrasă de uriaşul munte de piatră ce-i măcina fiinţa …
La început urcuşul părea uşor. Se agăţa de imperfecţiunile materiei pentru a-i sorbi desăvârşirea. Ca nişte noduli muntele stâncos şi-a presărat făptura cu pietre. Dariana se ajuta în drumul spre eternitate de acele bucăţi ivite din stâncă.
Dacă la început calea stâncii era accesibilă, cu cât înainta mai mult trupul n-o mai asculta, devenea greoi, iar scările ce păreau a izvorî din uriaşul munte deveneau din ce în ce mai mici ca s-o mai poată ocroti. Reuşea de fiecare dată, cu fiecare noapte, în fiecare vis, să se apropie cu greu de culme. Ultimii doi metri nu a putut niciodată să-i biruiască. Piscul era drept. Nodulii ce brăzdaseră trupul s-au pierdut în urmă. Nu exista niciun punct de sprijin. Şi-ar fi dorit Dariana ca o pietricică, oricât de mică, să rideze chipul din urmă a scării din vis, dar ultimul colţ era perfect. O iarbă rară şi fragedă îmbrăca vârful aşteptărilor. Ardea în ea dorinţa de a atinge creştetul muntelui de piatră, de a adulmeca prospeţimea ierbii abia încolţită dar nu găsea nicio protecţie. Nu putea face niciun pas fără florile stâncii. Acestea însă au rămas în urmă. Prea mult s-a lăsat absorbită de ajutorul lor.
Doi metri, doar atâta îi mai rămâneau de escaladat, până să ajungă la apogeu, dar aceşti doi metri nu se lăsau învinşi. Puterile se depărtau de Dariana când ultimul colţ de stâncă îi limita drumul spre glorie. Atunci ea se lipea de faţa netedă a muntelui şi îşi înălţa mâinile spre hotarul lui, dar acestea nu găseau nicio mângâiere. Picioarele păreau să-i alunece de pe rocile a căror misiune s-a finalizat şi care i-au fost cu o clipă în urmă reazem. Abisul o striga vesel. Cu ultima fărâmă de energie încerca să pătrundă faţa pietrificată a veşniciei, dar de această dată, nu pentru a-i cuceri infinitul, ci pentru a scăpa de moartea ce o pândea din adâncul prăpastiei.
Stânca visurilor ce se oglindea în noapte părea să n-o mai înţeleagă, să n-o mai ajute atunci când încerca să-i cunoască nectarul. O lăsa să alunece. Golul adânc îi aştepta căderea cu braţele deschise.
Nu mai avea putere. Pietrele de care-şi ancorase picioarele deveneau din ce în ce mai alunecoase. Mâinile ei nu mai găseau susţinere. Simţea că se prăbuşeşte.
Deasupra muntelui stâncos albastrul norilor scălda firicele de iarbă proaspătă. Săgeţile solare i-au inundat ochii cu lacrimi. Aşa, ancorată de peretele neted, trudită de dorinţa de a-i gusta Edenul şi de frica nefiinţei, Dariana deschidea ochii în zorii fiecărei zile şi se regăsea în camera ei.
În acea dimineaţă umedă a lui aprilie stânca frunţii Darianei încerca să descifreze misterul visului. La început a alungat trăirea din timpul somnului ca pe ceva urât, inutil, pe urmă a început să-i caute un răspuns printre simbolurile tălmăcite în cărţile de vise. În cele din urmă a conştientizat că acea revelaţie e specifică fiinţei ei. Nicio carte de vise nu-i putea tălmăci fiinţa. Înţelesul ascuns al stâncii nu-l putea găsi decât în ea însăşi.
A alergat o viaţă întreagă şi când a privit în jur nu se mai regăsea pe sine însăşi printre miile de feţe ce au zburat pe lângă ea ca nişte păsări gonite de toamnă.
Şi era multă umezeală în acea dimineaţă de aprilie. Ploaia bătea în geamul de la camera Darianei cu nişte mâini reci a căror degete alunecau pe oglinda transparentă încercând să-şi contureze o formă de-o clipă.
Umezeala naturii se reflecta în fiinţa Darianei prin izvorul ochilor ce au început să picure. Amintiri vechi se încolăceau prin prezentul ce frământa viitorul. Stânca vieţii Darianei a luat chip în vis şi nu putea să fie biruită. Cum ar putea-o învinge când ea nu-şi găsea calea? S-a rătăcit într-o lume a deşertăciunii. Lumina a fost strivită de noapte.
Mistuită de gânduri Dariana s-a apropiat de fereastră. A observat că teii au înfrunzit. Şi-a amintit că i-a văzut cu câteva clipe în urmă născând muguri. De atunci nu exista zi în care să nu observe cum fiecare mugur îşi deschidea făptura lăsând câte un fir de verdeaţă să respire. Astăzi mugurii s-au pierdut pentru totdeauna în primăvara de ieri. Sute de frunzuliţe le-a luat locul. Sub tei iarba s-a înălţat verde şi fragedă.
– Ce mult a crescut iarba! şi-a spus Dariana. Cu o săptămână în urmă era asemenea unui prunc ce abia a zărit lumina zilei. Acum s-a înălţat îndrăzneaţă salutând văzduhul. Trei ani la rând nu am mai observat primăvara. Pomii înfloreau, natura înverzea scăldată în lumină şi eu alergam fără s-o observ. Anul acesta însă i-am simţit fiecare floare, fiecare mugur, fiecare frunză. Am observat trunchiurile dezgolite cum scânteiază de bucuria mugurilor şi pământul cum îşi ţese iarba. Şi totul a început să se deschidă ca un papirus în toamna anului ce a trecut, continua ea să-şi explice.
În toamna ce s-a pierdut departe Dariana a gustat o secundă eternitatea naturii. A staţionat o clipă şi a privit în jur. Era atâta culoare. O durea că în goana ei prin paradisul terestru nu a avut timp să observe această frumuseţe şi-n anii ce-i lăsase în urmă. Toamna ascundea maturitatea făpturii, frumuseţea deplină. Acum se adâncea în ştrengara primăvară dar ceva din fiinţa ei o făcea să privească cu nostalgie la culorile toamnei apuse. Oricâtă verdeaţă şi apă vie ascundea primăvara, sufletul ei nu se putea detaşa de splendoarea pastelată. Maroniul nu lăsa verdeaţa să-şi definească deplinătatea. Stânca nu lăsa apa să-i găsească fisura spre a izvorî la lumină. Ea nu înţelegea care este verdele ei.
Era necesar ca Dariana să înţeleagă mesajul visului ce o muncea de câteva zile. A lăsat imaginea primăverii şi s-a aşezat pe un scaun. În faţa ei se afla o măsuţă plină de file pe care-şi însemnase timp de o lună frământările. A privit acele hârti împrăştiate pe lemnul lucios şi a zâmbit.
– Parcă aceste hârti ar fi mâinile colţuroase ce mi le întindea stâncosul munte, şi-a spus Dariana. Acum înţeleg. Mesajul visului era atât de simplu dar eu am refuzat să-l văd. Stânca pe care am urcat în fiecare noapte, cu fiecare vis, era stânca vieţii mele. Mă agăţam de iluzii crezând că astfel voi ajunge sus dar am greşit urmând această potecă. Ele nu erau altceva decât imperfecţiunile, greşelile vieţii mele, greutăţile pe care le-am depăşit, îngrijorările, toamna de care nu mă puteam desprinde pentru a înflori din nou. Cu cât era mai ascuţită roca de care-mi agăţam sinele, cu atât mai mult mă adânceam în neputinţă. Cărarea din înălţimi era netedă şi eu doream să presar peste ea poveri. Hârtiile acestea alunecă pe luciul mesei ca mine pe culme. Ar fi trebuit să transform stânca în apă vie şi să înot spre piscul înverzit, să plutesc pe unde ocolind obstacolele ce se iveau în cale-mi asemenea rechinilor ce se pregăteu să sfâşie prada. Prea mult am lăsat pietrele să îşi înalţe capetele din valurile stâncii mele. La noapte o să zbor spre culme. O să închid ochii povârnişului, ochii poverilor, ai conflictelor interiore şi o să plutesc până reuşesc să respir verdeaţa primăverii … O să ating cristalul ce încoronează stânca propriului meu eu. O să mă împac cu mine însămi … Dar oare pot aştepta până la noapte? Prea mă frământă stânca redefinirii mele.
Un porumbel rătăcit a încercat să-şi găsească adăpost lângă geamul de la camera Darianei. S-a izbit puternic de geam şi Dariana a observat zbuciumul acelei făpturi.
– S-a rătăcit în ploaie! Aşa mă pierd şi eu câteodată şi rătăcesc într-o lume fără sens. Totul în jurul meu se roteşte şi nu-şi găseşte menirea. Aş încerca să împletesc muguri, flori, frunze dar puterile amorţite nu mă lasă să mişc nicio fărâmă de cer. Cu aroma nimicului în toată făptura cad într-o stare de somnolenţă şi privesc ironic spre tot ceea ce am realizat până în acel moment. E prea multă toamnă în mine. Am ruginit şi nu mai iubesc verdeaţa. Farmecul toamnei mi-a răpit strălucirea primăverii şi nu mai pot iubi decât stânca bătrână … Primăvara mă cheamă, îi observ gingăşia dar sunt atât de îndrăgostită de toamnă, încât nu pot să ofer făpturii mele zâmbetul mugurilor. O să încec o rezolvare a conflictului primăvară-toamnă printr-un echilibru între inocenţa unui nou început şi maturitatea gândirii adevărate … Cândva am iubit mai mult primăvara. Atunci eram copil. Ieşeam în grădina casei şi mă lăsam hipnotizată de verdeţă. Mi-aş fi dorit ca lângă mine să îşi facă prezenţa unul din marii scriitori a căror opere m-au încântat şi să modeleze natura primăvăratică a grădinii copilăriei prin cuvânt. Niciun scriitor nu-şi făcea prezenţa şi atunci luam o bucată de hârtie şi aruncam pe ea cuvinte simple dar izvorâte dintr-un suflet cald de copil. … A fost o vreme când toamna mă întrista, mă speria, pentru că nu-i înţelegeam profunzimea … Acum zâmbesc inocenţei mugurilor şi mă las înveşmântată de parfumul toamnei. Oare am uitat să zâmbesc împreună cu speranţa sau am găsit eternitatea în stânca ruginită de vreme?
O lacrimă din ochiul norilor bătu puternic în fereastră şi alungă porumbelul din adăpost. Dariana îşi simţi toată fiinţa pătrunsă de umezeala de afară.
– Prea multă apă, atât de multă apă a adunat fiinţa mea, încât mi-e teamă că o să ruginesc în primăvară. Stânca vieţii mele, o apă pe care n-am ştiut să o gust în visele ce-mi frământau cugetul, aşteaptă să-i desăvârşesc înălţimile. Eu însă iubesc toamna şi refuz să culeg iarba de pe colţul eternităţii care ascunde prospeţimea Edenului primăvăratic. Poate punctul de început al existenţei mele este vinovat. Am deschis ochii spre lumină într-o dimineaţă însorită de toamnă. Stânca vieţii mele a început să-şi ţese mugurii la începutul lui septembrie. De atunci păşesc încrezătoare pe limitele înverzite ale acestei lumi şi doresc să pătrund dincolo de ele. Cât de multe scântei am reuşit să adun din eternitate nu pot spune. Unele scântei s-au stins înainte de vreme, altele mă urmăresc şi acum. Eu încerc să le însufleţesc pe cele care m-au atins pentru ca să găseasc liniştea adevăratei libertăţi. … Porumbelul orbit de ploaie şi-a pirdut liniştea şi a staţionat o clipă îngrădindu-şi libertatea lângă fereastra mea. Dacă-i întindeam o mână uita să mai zboare. Acum e departe. Probabil îşi caută copacul … Atâta timp am pierdut fără să aprind adevărata flacără a vieţii. Am văzut fiinţe închizând ochii fără a-şi defini fiinţa. Am observat bătrâni ce-şi plecau trupul obosit mulţumiţi, că au cules lumină nepieritoare. Eu am rămas undeva la o răscruce de drumuri. O clipă am lăsat-o să se înece în frumeţea amăgitoarei deşertăciuni. O altă clipă am încercat să o învăţ să urce pe stâncă. Aceasta din urmă şi cea mai importantă clipă, clipa desăvârşirii mele se împiedică prin colţuri de piatră … Redefinire e numele clipei ce se zbate între stâncă şi eternitate. Când îşi va găsi liniştea libertăţii o să-şi cunoască chipul.
CAPITOLUL II

AŞTEPTĂRI

Pentru Dariana totul începea toamna. S-a născut la începutul lui septembrie, în ziua a noua, în comuna Glimboca, o comună frumoasă din judeţul Caraş Severin, Banatul Montan. O ploaie măruntă anunţa parcă o nouă viaţă. Tot în septembrie a păşit pentru prima dată în lumea minunată a înţelepciunii. Era 15 septembrie şi părinţii au dus-o la şcoală. Acolo a aşteptat-o învăţătoarea. Totul era o noutate, învăţătoarea, colegii, sala de clasă. Cu învăţătoarea ei a făcut cunoştinţă printr-o poezie. Niciun coleg al Darianei la cerinţa învăţătoarei de a recita o poezie nu a răspuns. După o tăcere de câteva clipe Dariana a ridicat mâna aşa cum i s-a comunicat că trebuie să facă, a ieşit în faţa clasei şi a recitat poezia Mama („M-a crescut mama în poală / Din leagăn până la şcoală, / Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul / Mi-a vegheat somnul şi gândul. / M-a-nvăţat să gânguresc, / Să spun mamă, să vorbesc, / M-a-nvăţat apoi prin casă / Primii paşi până la masă …“) Cât a fost copil Dariana a luptat adesea cu timiditatea. Educaţia primită în familie o făcea să-şi plece capul, chiar dacă uneori nu trebuia să facă acest lucru. Foarte puţini prieteni a avut în copilărie şi acest lucru s-a datorat mai multor complexe ce-i măcinau fiinţa.
La început de drum Dariana a încercat să socializeze cu ceilalţi copii de vârsta ei, dovedindu-le prietenie adevărată. Era o fiinţă caldă ce emana energie pozitivă în jur. Era imposibil să nu te simţi bine când te aflai în preajma ei. De multe ori îşi ajuta colegii la teme. Unei colege i-a rezolvat până şi testul la matematică, deoarece se plângea că o să rămână corigentă, însă colega ajutată a mustrat-o că şi-ar fi dorit o nota maximă, fără să ia în calcul faptul că o astfel de notă ar fi trezit suspiciuni profesorului corector şi în loc să promoveze i-ar fi adus o mulţime de probleme. Ca să se răzbune, Mili, fiindcă aşa a chemat-o pe colega ei, a cumpărat o ciocolată ce avea pe ambalaj imaginea Scufiţei Roşii şi a dăruit-o Darianei. La început Dariana a refuzat ciocolata. Ea nu dorea recompensă pentru că a ajutat o persoană să promoveze neotodox. La insistenţele colegei a primit ciocolata, însă i-a oferit în schimbul ei bani, preţul produsului ce se găsea pe rafturile magazinului alimentar din faţa şcolii. Mili a luat banii bucuroasă, ca peste cinci minute să vină cu o altă colegă şi să-i ceară Darianei să sustragă de pe catedră agenda învăţătoarei unde erau menţionaţi toţi elevii care nu şi-au scris temele sau au facut abateri de-a lungul anului şcoalar. La refuzul Darianei de a săvârşi un lucru incorect Mili a început să o mustre.
– Dar ciocolata pe care ţi-am oferit-o a fost bună?
– Eu am cumpărat acea ciocolată de la tine, a răspuns Dariana, întorcând spatele celor două complice.
În urma ei, Vanda a început să o chestioneze pe Mili:
– E adevărat că şi-a plătit ciocolata?
– Da, a răspuns Mili.
– Eşti o proastă lacomă, acum nu mai ai cum să o şantajezi. Te-am sfătuit să-i dăruieşti o ciocolată, pe urmă să profiţi de pe urma acestui lucru şi tu i-ai vândut o ciocolată.
Scârbită de prostia prietenei sale Vanda a grăbit pasul şi a ajuns-o pe Dariana care părăsea curtea şcolii urcând scările din faţa instituţiei. Mili a urmat-o pe Vanda ca un căţeluş, mai mult curioasă să observe noul ei plan.
– Dariana!
Dariana s-a oprit o clipă, a renunţat să mai urce scările, a întors privirea spre cele două fete şi atunci Vanda a prins-o puternic de braţ şi a început să-i ciupească carnea cu unghile.
– Te doare? a întrebat-o Vanda pe Dariana în timpul acţiunii.
– Da, i-a răspuns Dariana, de această dată fără să se mai întrebe ce urmăreşte această copilă răutăcioasă. O durea locul unde Vanda şi-a înfipt unghile cu ură, în rest părea absentă la tot complotul ca şi cum ar fi refuzat să mai raţioneze.
Vanda s-a întors râzând spre Mili şi a rotit mâinile în jurul capului ei ca o aureolă spunând:
– O doare, dacă pun mâinile aşa, fără să o ating.
Câţiva elevi observând şi ei scena au început să râdă.
Dariana, lăsând capul în jos, ca şi cum s-ar fi ruşinat de reacţia celor din jur, a urcat scările cu pricina pe care le-a abandonat cu un moment înainte, fără să mai ia în considerare răutăţile colegilor ei.
Mereu Dariana a încercat să îşi găsească prieteni pentru a mulţumi aşteptările familiei sale care catalogau pe oamenii singuratici, ciudaţi. Adesea familia ei îl dădeau ca exemplu negativ pe Vasile Spăriosu, un bărbat de patruzeci de ani, singuratic, care de dimineaţa până seara avea grijă de animale şi muncea pământul.
– Dacă nu te joci cu cei de vârsta ta, când o să creşti te va marginaliza toată lumea, ca pe Vasile Spăriosu ce nu s-a mai însurat nici la patruzeci de ani, îi spunea bunica.
Ca să o ajute pe Dariana să-şi găsească prieteni, bunica Lina făcea prăjituri şi o invita, fie pe Mili, fie pe Vanda sau Măriţa pe la nepoata ei. Fetele serveau cu lăcomie prăjiturile, se arătau prietenoase, pe urmă, de cum părăseau curtea celei pe care o invidiau, aceeaşi poveste.
Dariana înţelegea aşteptările familiei sale. Era ascultătoare, şi încerca să le facă pe plac, cu toate că nu înţelegea motivul pentru care au urcat-o pe un piedestal. Ea se considera un om normal, nu un geniu în ceea ce priveşte ştiinţa, aşa cum ar fi dorit familia ei să fie şi nici cea mai iubită fiinţă între oameni. Nu-i păsa ce cred cei din jur despre ea. Pentru ea gura lumii era un fel de comedie ce se desfăşura în aer liber, iar protagoniştii erau nişte făpturi lipsite de educaţie, fără niciun ideal şi care aveau o singură preocupare în viaţă, să se bucure de greutăţile prin care ar putea să treacă capra vecinului. La fel de bine înţelegea că este diferită de cei din jurul său. Ea aparţinea unei lumi în care ipocrizia nu exista. Din această cauză în cugetul ei era un etern conflict, un conflict între aşteptările ce le aveau de la ea cei din jur, mai ales cei dragi ai ei şi propria-i fiinţă. Complexele nu întârziau să apară. Şi-ar fi dorit să poată fi pe placul tutoror, însă nu se putea pune împotriva propriei persoane. Şi până la urmă nu i-ar fi plăcut să schimbe nimic din ceea ce era. Ea nu a suportat niciodată egoismul şi minciuna. A condamnat aceste defecte în tăcere asemenea omului înţelept, pentru că înţeleptul se retrage din faţa clevetitorilor, invidiilor şi vicleniilor. Înţeleptul nu este egoist, nu este dispreţuitor şi încearcă să facă bine ca să fie mereu pace şi armonie în jur. A preţuit prietenia adevărată, fapt pentru care a fost mult timp o singuratică, iar prietenii ei, puţini la număr, s-au dovedit oameni de toată încrederea. A iubit adevărul şi a privit lucrurile, indiferent cât de dificile păreau, cu mult calm şi încredere că într-un târziu se vor finaliza cu bine. Mai târziu a înţeles că acea linişte de care dădea dovadă când privea un lucru trebuia să fie însoţită de hotărârea de a lupta pentru a duce la bun sfârşit ceea ce îşi doreşte. Când a lăsat în urmă copilăria a învăţat să fie energică atunci când trebuia, să lupte pentru drepturile ei, idealurile ei şi mai ales pentru libertate, dar nu a uitat nicio clipă să fie bună, pentru că doar bunătatea îi aducea mulţumire sufletească şi odată cu mulţumirea sufletească fericirea îi zâmbea asemenea zorilor de ziuă. Nu i-au plăcut niciodată oamenii orgolioşi, ci a preţuit omul cu sufletul inocent, omul care nu a ştiut ce este lauda, ci a vorbit prin faptele lui.
În vecinătatea casei Darianei îşi avea locuinţa o femeie cu doi copii, mai exact o familie ce avea o stare materială precară, familia Trif. Casa acelei femei, Trif Ioana, părea că are o burtă uriaşă. Pietrele din zid s-au deplasat în faţă făcând o buclă ce stătea gata să explodeze pe trotuarul din faţă ce era evitat de toţi trecătorii de teamă să nu erupă vulcanul acelui adăpost şi să se trezească sub o ploaie de bolovani.
Darianei i s-a interzis să se joace cu Elena şi Nicuşor Trif. Părinţii Darianei îi considera nedemni de fiica lor, un fel de lepădătură, pleavă de care doreşti să te descotoroseşti cât mai repede. Ei nu înţelegeau că indiferent de poziţia socială copiii râmân copii şi nu este bine să intervi în jocul lor. Personalitatea unui om începe să se formeze prin joc. Dacă privim cu atenţie viaţa şi-i cercetăm toate unghiurile, observăm că nu este altceva decât un joc, un joc pe care unii au înţeles cum să-l ducă la bun sfârşit, un joc pe care alţii nu l-au înţeles niciodată, rătăcindu-se prin pădurile lui.
Elena Trif s-a dovedit o prietenă adevărată pentru Dariana Mincu. Aveau aceeaşi vârstă şi erau colege de clasă. Niciodată Elena nu i-a reproşat Darianei nimic, nici măcar atunci când a reuşit să-şi sărbătorească şi ea ziua de naştere invitând prietenii şi colegii să participe la bucuria evenimentului, iar bunica Darianei a luat-o pe acesta de mână, a păşit cu frică în casa Elenei şi i-a dăruit un cadou sau mai bine spus o pomană ce a constat într-o sumă de bani interzicându-i nepoatei sale să guste măcar o felie din tortul aniversar, invocând motivul că trebuie să meargă la biserică fiind duminică. Pe ascuns Elena şi Dariana petreceau mult timp împreună. Elena a înţeles că Dariana nu doreşte să-şi supere părinţii şi se jucau departe de ochii lor. Îşi făceau uneori şi temele împreună şi nu o dată Dariana a învăţat-o pe Elena o mulţime de lucruri folositoare, să croşeteze, să tricoteze sau să coase.
Prietenul adevărat este asemeni persoanei ce-l caută. Cu cei ce nu-ţi seamănă nu poţi să fii prieten. În preajma lor nu te simţi bine, pentru că fiecare gândeşte diferit, percepe altfel viaţa. Prietenie poţi lega doar cu cei asemenea ţie. Lângă acei oameni îţi place să stai, te bucuri de prezenţa lor pozitivă.
Când Dariana Mincu a terminat clasa a VIII-a a fost nevoită să rămână fără cea mai bună prietenă a ei. Elena Trif cu mama şi fratele ei, Nicuşor, s-au mutat într-o altă localitate, la o mătuşă ce era bătrână şi singură, pentru că locuinţa în care au stat până atunci a început să arunce pietre pe şosea până ce o parte dintr-un perete s-a năruit pe jumătate, lâsând între acoperiş şi restul clădirii o carie uriaşă.
Despărţirea de Elena a făcut-o pe Dariana să înţeleagă că nu trebuie să ai aşteptări prea mari de la nicio persoană. Prietenii îţi sunt alături la bine şi la greu şi totuşi, îţi sunt alături până la un punct, pentru că fiecare are viaţa lui. Nici de la părinţii ce te coordonează să urmezi un drum în viaţă nu poţi avea aşteptări. E adevărat că ei te-au învăţat să deosebeşti focul de apă şi tu le-ai ascultat sfaturile înţelepte pentru a păşi cu dreptul pe cărarea destinului tău. La fel de adevărat este că nici ei nu ar trebui să-ţi impună idealurile lor aşteptând de la tine miracole, pentru că tu ai o altă personalitate. Nici de la cei ce conduc lumea sau de la cei ce te învaţă nu poţi avea prea multe aşteptări, pentru că toţi sunt oameni şi omul este spus greşelii, chiar dacă nu-şi doreşte acest lucru. Singura persoană de la care poţi avea aşteptări eşti tu. Pe tine te cunoşti cel mai bine, îţi ştii limitele şi lungimea aripilor. Rămâne o singură problemă, încrederea în propria persoană. Atunci când ai încredre în tine, ai o gândire sănătoasă, poţi ajunge să ocheşti pasărea ce se ascunde pe după frunzele pomilor şi culege nectar din roua dimineţii. Dacă îţi lipseşte încrederea în tine te vei ofili asemeni frunzelor toamna şi nu poţi avea nicio aşteptare de la propria-ţi făptură. Dariana avea încredre doar în propria-i fiinţă. Ştia că nu se poate baza pe alte persoane oricât de apropiate i-ar fi cum se putea bizui pe ea însăşi. Oricât de năpraznice ar fi fost valurile acestei vieţi ea nu şi-a pierdut încrederea nicio clipă că într-un final va ajunge cu propria-i corabie la ţărm şi ape line.
Anii au trecut şi Dariana ajunsă la vârsta majoratului a fost cerută în căsătorie de Firuţ Drăgescu. Părinţii Darianei, Tică şi Marea Mincu au considerat pe Firuţ o partidă foarte bună pentru fiica lor şi i-a interzis fetei să-şi mai continue studiile după absolvirea liceului şi promovarea examenului de bacalaureat.
Dariana şi-ar fi dorit să urmeze cursurile Facultăţii de Psihologie, dar a renunţat la visul său pentru a face voia familiei sale. S-a înscris totuşi la Colegiul de Asistente Medicale din Caransebeş. Era aproape de casă şi putea să-şi împlinească toate obligaţiile.
S-a căsătorit toamna, în octombrie. Era atâta culoare în ziua nunţii ei, încât nu îţi dădeai seama care este mireasa, fata ce se căsătorea spre a-şi face părinţii fericiţi, ce a uitat să mai zâmbească sau toamna ce-şi etala paleta de lumini.
Căsătoria cu Firuţ s-a dovedit un eşec total. După doi ani de căsnicie, când Dariana a împlinit douăzeci de ani, au ajuns la divorţ, divorţ ce s-a pronunţat pe nouă septembrie ca un cadou spre libertate dintr-o căsnicie ştearsă, total opusă paletei de culori ce le-a zâmbit la începutul unui nou drum în viaţă tinerilor.
Firuţ nu a fost un om rău, dar nu avea personalitate. Părinţii lui îi coordonau fiecare pas. Era asemenea pruncului ce învăţa să meargă. Nici cu tânăra lui soţie nu ştia să se poarte. Căsătoria celor doi a fost mai mult o alianţă a două familii cu o stare materială bună, dragostea era o pasăre rară ce nu şi-a găsit cuib în sufletele celor doi tineri.
Nici copii nu au avut în scurta lor vieţuire, pentru că Violeta Drăgescu şi-a sfătuit fiul să nu facă copii, doi, trei ani, pentru că este încă prea tânăr şi el şi-a ascultat mama.
După un an de căsnicie Firuţ a căzut în pânza de păianjen a dragostei. Vanda ce aspira spre o situaţie materială bună în viaţă şi care era invidioasă pe norocul Darianei a reuşit să-l seducă pe naivul tânăr astfel, încât să-i dăruiască un copil.
Copilul a fost motivul divorţului Darianei de Firuţ. Era necesar ca acea fiinţă nevinovată să crească alături de părinţii săi.
Vanda Goga, după căsătorie Vanda Drăgescu şi-a atins scopul în viaţă. A reuşit să se bucure de necazul Darianei, s-a căsătorit într-o familie bogată, cu un bărbat care-i cigulea din palme crezând orice sunet rosteau buzele acelei femei viclene.
Peste câţiva ani Firuţ a înţeles că acel copil ce i-a destrămat prima căsnicie nu este copilul lui biologic, ci copilul lui Bela Văcaru, un cioban stabilit în Glimboca în urmă cu zece ani, slugă la familia Codreanu. Bela Văcaru era cu cincisprezece ani mai bătrân decât Vanda, trecut prin multe şi suficient de isteţ să pună mâna pe moştenirea unei familii înstărite prin copilul său ce purta numele altui bărbat. L-a zărit într-o seară cum o strângea în braţe pe Vanda în fundul grădinii. Vanda chicotea fericită spunându-i că trebuie să plece în casă, că-i târziu şi poate o să i se observe lipsa.
– Dacă te plângeai că mergi să vezi de Ştefăniţă, te eliberam din braţele mele, a spus Bela, aşa nu îţi dau drumul. Ai fost fată isteaţă să ascunzi relaţia noastră şase ani, o să reuşeşti şi de acum înainte.
– E bine să fim înţelepţi, dacă dorim să fim mereu împreună.
– Ai dreptate. Te las să pleci după ce-mi povesteşti ce mai face Ştefăniţă. Nu l-am mai văzut demult şi mi-e dor de el.
– Pe zi ce trece seamănă din ce în ce mai bine cu tine.
– Un copil ce are un viitor asigurat. E bine că m-ai ascultat şi l-ai înşelat pe Firuţ. Ai reuşit să fii şi cu un cap mai isteaţă ca rivala ta din copilărie, Dariana. Te-ai convins şi tu că ai avut parte şi de dragoste după căsătorie. Nu a fost zi să nu ne vedem.
Firuţ, un om nesigur, a avut prea multe aşteptări de la Vanda, fata sociabilă, plină de viaţă, curtată de mulţi băieţi, însă relaţia dintre Vanda şi fiecare nouă cucerire a ei era scurtă. După seara cu pricina a hotărât să trăiască o viaţă neadevărată, departe de zâmbetul luminii.
După divorţ Dariana şi-a continuat studiile încă un an, pe urmă s-a angajat, într-o toamnă ploiasă, ca asistentă medicală într-o localitate situată la aproximativ cincisprezece kilometri de localitatea natală.
CAPITOLUL III

FLOAREA MEMORIEI

Era o dimineaţă umedă de aprilie. Întreaga natură părea obosită după ce o noapte întreagă a fost nevoită să ţină piept norilor ce au atacat pământul inundându-l cu mărgăritarele văzduhului. O rază de lumină ce spinteca nemărginirea părea să anunţe o zi însorită. Unde şi unde verdeaţa îşi scutura hainele ude privind în depărtări după puiul de lumină mult dorit. Dariana ce toată noaptea a privit şi ascultat spectacolul naturii păşea pe acelaşi drum prăfuit care ducea spre dispensarul din localitatea Voislova, o localitate din Banatul Montan, situată de-a lungul şoselei Caransebeş – Oţelu Roşu – Haţeg. Casele oamenilor din localitatea Voislova erau situate de-o parte şi de alta a drumului naţional 68 pregătite în orice moment de paradă.
La un moment dat, Daria, pentru că așa îi spuneau locuitorii din Voislova, Darianei Mincu, a simţit că aerul proaspăt a dimineţii a fost cucerit de parfum de floare. A privit în jur şi a observat că în grădina bisericii a înflorit liliacul.
– A înflorit liliacul! a spus Daria cu o voce tremurândă ce s-a rătăcit câteva clipe în singurătatea împrejurimilor.
S-a apropiat de gardul ce înconjura grădina şi a privit cu atenţie spre copacul înflorit, pe urmă s-a aşezat pe o piatră înaltă din apropiere pierzându-se într-o lume demult apusă.
În urmă cu aproximativ cinci ani, cineva foarte drag ei şi-a agăţat mâinile în acelaşi copac şi i-a cules flori de liliac. Atât de vie a revenit imaginea acelei clipe în sufletul Dariei, încât părea că s-a petrecut în acel moment. Copacul înflorit era în faţa ei. Florile ce-i împodobeau fruntea se întreceau în măreţia parfumului şi gingăşia făpturii lor îi picurau în suflet magia clipelor de odinioară.
L-a iubit mult pe Ion. Într-o toamnă, când râul Bistra dădea semne de supărare, l-a întâlnit prima data. Au trecut şase ani de atunci, şase ani lungi ca zilele din Postul Paştelui când ajuna până ce luna îşi făcea apariţia printre aştri. Se afla pe malul râului chemată să acorde primul ajutor unui copil salvat în ultimul moment din braţele râului de un tânăr. Tânărul ce a salvat viaţa băiatului, căruia toţi îi spuneau Ion a privit-o un moment în ochi, pe urmă a încercat să lege câteva cuvinte.
– Eşti noua asistentă medicală a localităţii?
– Da, i-a răspuns Daria grăbindu-se să acorde primul ajutor copilului aflat în suferinţă.
La două zile după nefericita întâmplare ce a pus în primejdie viaţa unui copil, tânărul întâlnit pe malul Bistrei a venit la dispensar cu propunerea de a renova acoperişul Dispensarului Voislova.
Era foarte multă lume cu probleme medicale în acea zi adunată în sala de aşteptare a Dispensarului Voislova. Din mulţimea de oameni Daria a observat chipul unui tânăr, acelaşi tânăr ce l-a întâlnit cu două zile înainte pe malul Bistrei. Privirile tânărului au săgetat-o atât de puternic, încât au făcut-o să se întrebe:
Ce doreşte de la mine, băiatul acesta? Dacă este ce cred eu, poate să aştepte zadarnic mult şi bine. E frumos, ce-i drept, dar eu nu mai doresc nicio legătură cu nimeni, mi-a fost de ajuns experienţa prin care am trecut.
Tânărul a aşteptat până ce toţi oamenii prezenţi şi-au rezolvat problemele medicale. De câte ori Daria se ivea în uşa cabinetului medical, faţa tânărului se lumina, aşa cum se luminează văzduhul după furtună.
Când toată lumea a părăsit punctul medical al localităţii, tânărul a bătut politicos la uşă şi a pătruns în cabinetul asistentei medicale. Medic nu avea localitatea decât joia, Daria se ocupa de toate îndatoririle din timpul săptămânii şi era o zi de miercuri, o zi în care Daria avea şi un raport de făcut pentru a-l prezenta medicului mâine dimineaţă.
– Bună ziua, s-a adresat tânărul, Dariei!
– Bună ziua, i-a răspuns Daria, ridicând privirea de pe hârtiile ce trebuiau întocmite cât mai repede. Luaţi loc!
– Mulţumesc, a răspuns tânărul şi s-a aşezat pe scaunul din faţa biroului.
– Cu ce vă pot fi de folos?
– Am aşteptat să termini consultaţiile, pentru că aş dori să îţi fac o propunere.
– O propunere? Vă ascult.
– Acoperişul acestei clădiri este într-o stare deplorabilă. Am vorbit deja cu primarul şi e de acord să semneze autorizaţia de renovare, dar trebuie un acord a managerului Dispensarului Voislova şi din câte am înţeles tu eşti atât asistentă medicală, cât şi manager. Medicul a renunţat la acestă funcţie din lipsă de timp.
– Să înţeleg că lucraţi în construcţii?
– În primul rând o să te rog să nu mi te mai adresezi la persoana a II-a plural.
– Nu îmi permit să mă adresez altfel, pentru că vă respect.
– Și eu te respect, dar te consider o posibilă prietenă.
– Sunt prietenă cu toţi locuitorii satului. Fiindu-le prietenă ei îşi deschid sufletul mai uşor şi îi pot ajuta, dar acest lucru nu mă împiedică să mă adresez la persoana a II-a plural celor ce trec pragul acestui cabinet.
– Mi-ar face plăcere să renunţi la persoana a II-a plural în ceea ce mă priveşte. Mă numesc Ion Văran, a adăugat tânărul întinzând mâna asistentei medicale.
– Dariana Mincu, a precizat tânăra asistentă medicală întinzându-i mâna.
Ion a strâns o clipă mâna Darianei, pe urmă a eliberat-o dezamăgit că trebuie să finalizeze prima atingere a fiinţei ce l-a atras din prima clipă când a zărit-o.
– Frumos prenume, Dariana. O să-ţi spun Daria.
– Mi-ar fi plăcut mai mult Ana. Ana este un nume simplu şi frumos. Cred că m-ar reprezenta mai bine.
– În privinţa aceasta nu sunt de acord cu tine. Daria te reprezintă mai mult decât Ana. Eşti foarte frumoasă, dar pe cât de frumoasă pe atât de enigmatică. Eşti ca o floare sălbatică ce aşteaptă să fie descoperită şi îmblânzită.
– Şi tu crezi că vei reuşi să îmblânzeşti florile sălbatice?
– Într-un final ai reuşit să utilizezi persoana a II-a singular. Mulţumesc.
– M-am gândit să-ţi fac pe plac.
– E primul pas spre îmblânzirea celei mai preţioase flori.
– Mulţumesc pentru compliment, dar discutam iniţial despre renovarea acoperişului. Nu mi-ai spus dacă lucrezi în construcţii.
– Nu lucrez în construcţii, dar momentan am angajat o firmă care să-mi renoveze locuinţa şi m-am gândit să mă ocup şi de acoperişul punctului medical din sat. Am câţiva prieteni buni ce mă ajută sponsorizând acestă lucrare.
– Nu pot decât să-ţi mulţumesc. Sunt convinsă că toţi locuitorii Voislovei îţi vor mulţumi.
– Aşadar eşti de acord să înceapă lucrările la acoperiş?
– Da. Nu am niciun motiv să nu fiu de acord.
– Acestea sunt actele pe care te rog să le semnezi pentru ca lucrarea să înceapă, chiar de mâine.
Daria a semnat actele, iar a doua zi firma de construcţii a demarat lucrarea.
Împreună cu muncitorii ce reparau acoperişul venea şi Ion pentru a se asigura că totul se va desfăşura bine. Sâmbătă seară acoperişul a fost finalizat. Cele trei zile de muncă la acoperiş au fost pentru Ion un bun prilej de a comunica cu Daria. Sâmbătă seară Daria a acceptat invitaţia lui Ion de a vizita împrejurimile.
Dealurile împădurite ale Voislovei erau scăltate de razele violacee ale soarelui ce se pregătea să meragă la culcare pe după perdelele norilor. Era un adevărat spectacol apusul de soare din acea sâmbătă a începtului de octombrie. Natura se întrecea în culori. Verdele se ascundea timid printre nuanţe de galben, maro şi roşu, îmbrăcând copacii în straie de gală. Pe jos covorul de frunze al toamnei se împletea prin iarba speriată că-şi pierde apusa tinereţe, acuzând norii că nu au mai picurat de două zile nicio lacrimă, agăţându-se cu disperare de orice scânteie de verdeaţă.
– Niciodată nu am văzut atâta culoare, a şoptit Daria.
– Natura şi-a pictat chipul cu cele mai vii culori, ştiind că vei păşi în împărăţia ei în seara acesta, i-a răspuns Ion.
– Ai anunţat-o tu că voi veni în vizită, ca să se îmbrace de gală? i-a spus zâmbind Daria.
– Nu a fost nevoie să o anunţ. Natura simte totul. Ştia că cea mai frumoasă fată o să vină în sala de dans pregătită pentru invitaţi.
– Sală de dans?
– În fiecare toamnă natura îşi pregăteşte spectacolul. Roadele verii apuse parfumează văzduhul, copacii se îmbracă de gală, iar vântul invită la dans roade, frunze şi ramuri.
– Şi eu ce rol am în această sală de dans?
– Vino cu mine!
Ion a luat-o de mână pe Daria, iar ea nu s-a împotrivit, s-a lăsat dusă printre arbori şi frunze până într-un loc unde arborii păreau să înnoade ramurile într-un tunel de culoare şi verdeaţă.
– În locul acesta, unde dealul Cocin din partea nordică a localităţii coboară domol din Munţii Poiana Ruscăi, natura ţi-a pregătit şi ţie sala de dans.
– E un loc feeric. Arborii s-au îmbrăţişat într-un tunel al dragostei.
– Priveşte atent! Copacii din dreapta şi-au plecat fruntea spre copacii din stânga invitându-i la dans. Copacii din stânga au aceeptat invitaţia şi cavalerii sărutându-le mâinile cu sfială au început dansul.
– Acum observ şi eu. Copacii se ţin de mână, s-au logodit deasupra capetelor noastre.
– Au făcut o boltă de lumină şi culoare, un tunel al iubirii, o sală de dans pentru vrăbiuţele gonite de amurg să se adăpostească.
– Dansezi?
– Da.
Cei doi tineri au început să danseze acompaniaţi de cântecul vrăbiuţelor minute bune. Se priveau în ochi şi alunecau pe sub podul fantastic al arborilor.
– Eşti fermecătoare!
– Probabil frumuseţea naturii a contribuit la farmecul ce mi-l găseşti acum.
– Fără tine întreaga natură era posomorâtă. Era asemeni unui om singuratic căruia nu-i trece nimeni pragul.
– Eu sunt o singuratică.
– Singurătatea ta a făcut natura să te îndrăgească atât de mult şi să-ţi ofere o clipă din farmecul ei. Ai fascinat-o şi a încercat să-ţi înţeleagă misterul fiinţei.
– Aşadar dacă nu era natura eu nu aveam niciun farmec.
Acest răspuns l-a determinat pe Ion să înceteze dansul. Mâinile i-au alunecat pe lângă corp asemenea unui copil vinovat ce a fost surprins greşind.
– M-ai înţeles greşit. Tu eşti făptura care dai farmec la tot ce te înconjoară. Dacă veneam fără tine în mijlocul acestei naturi edenice m-aş fi simţit atât de singur, încât aş fi alergat din nou spre sat şi m-aş fi închis în cameră spre a sta departe de atâta frumuseţe. Frumuseţea aceasta este destinată celor ce ştiu să iubească, celor cu suflet mare, fiinţelor calde care ştiu să înţeleagă glasul fiecărui firicel de viaţă şi să radieze fericire în jur.
– Mulţumesc, dar tu nu mă cunoşti deloc ca să merit atâtea laude.
– Te-am văzut ajutând oamenii. Puneai atâta suflet în tot ceea ce făceai. Acum te văd atât de blândă şi frumoasă.
– Crezi că frumuseţea fizică reflectă sufletul omului? Eu sunt de părere că nu au nicio legătură una cu alta.
– Aici greşeşti. Te rog să te aşezi lângă mine pe acest trunchi de copac şi o să-ţi povestesc.
Ion a luat-o din nou de mână pe Daria şi au făcut câţiva paşi până la trunchiul acoperit cu muşchi ce-i aştepta pe cei doi ca un jilţ fermecat.
– Pofteşte! a invitat-o Ion pe Daria să se aşeze pe fotoliul de lemn al pădurii.
– Mulţumesc. Se pare că ai găsit şi canapeaua fermecată tapiţată cu muşchi spre a spori farmecul locului.
E un loc pe care l-am descoperit întâmplător la începutul verii. Am fost după fragi, iniţial în partea de sud-est a localităţii, pe dealul Slatina, pe urmă am cercetat şi partea de nord a localităţii şi am descoperit un adevărat paradis.
– Spuneai că îmi explici ce legătură are frumuseţea chipului cu cea a sufletului.
– Are. Petra, o mătuşă din partea tatălui, o femeie aprigă de care ascultau toţi din familia dumneaei, mi-a spus într-o zi că nu contează cât de frumos este omul de lângă tine, important este sufletul lui. Am fost de acord cu ea. În urmă cu doi ani, o fătucă, absolventă a Liceului Pedagogic din Caransebeş, părea să se stingă pe picioare de dragul meu. Mie nu-mi era dragă deloc. Nu era fata visurilor mele. Poate eşti de acord cu mine că fiecare om are un etalon când îşi alege partenerul de viaţă.
– Da, sunt de acord, dar te poţi abate de la acel etalon.
– E adevărat că te poţi abate de la acel etalon, dar abătându-te nu vei fi niciodată fericit.
– Chiar dacă cel de lângă tine se dovedeşte un om bun.
– Da, pentru că vei radia de câte ori vei zări în jurul tău pe cineva ce se potriveşte făpturii tale.
– Cred că ai dreptate.
– Sigur am dreptate.
– Îmi povesteai …
– Despre o alegere greşită pe care am făcut-o în viaţă. Acea fată ce părea să mă iubească cu adevărat, Aneta, s-a agăţat cu disperare de viaţa mea. La început am respins-o, pe urmă am acceptat ca ea să facă parte din lumea mea. M-am convins pe mine că este important să ai lângă tine pe cineva care te iubeşte şi ţi-ar fi alături la bine şi la greu. Chiar ţineam la ea, ţineam ca la o soră, ca la un prieten adevărat, dar nu o iubeam cu acea flacără ce mocneşte în sufletele celor ce au descoperit drumul spre stele.
– Cu alte cuvinte nu erai îndrăgostit.
– Consideram îndrăgosteala o slăbiciune, o copilărie, o boală a sufletelor slabe.
– Îţi înţeleg opinia şi eu gândeam aşa cândva.
– Am acceptat să-mi leg destinul de viaţa Anetei prin căsătorie.
– Frumos, eşti căsătorit şi m-ai invitat la o plimbare în pădure.
– Am fost căsătorit. Sunt divorţat de un an.
– Îmi pare rău.
– Eu mă bucur că am scăpat de o fată imatură, mincinoasă şi egoistă. Am fost căsătorit un an cu ea şi mi-a fost suficient, parcă aş fi fost pedepsit o viaţă.
– Te ascult.
– La început fugeam de Aneta. Era urâţică, insistentă, prea îndrăzneaţă. Atât de mult a insistat pe lângă mine, încât am început să cred că mă iubeşte atât de mult cum nimeni nu ar mai putea să o facă. Mi-am amintit şi de vorbele mătuşii, Petra, care spunea să nu căutăm la chipul omului, ci la sufletul lui. După căsătorie Adela şi-a arătat adevărata faţă. La început am fost nevoit să o ascult cum bârfeşte pe toată lumea. Din prelegerile ei rezulta că toată lumea era rea, avea defecte, în timp ce ea era întruchiparea perfecţiunii. Mai târziu şi-a dovedit calitatea de şef, bine, rău, doar părerile ei erau bune. Am închis ochii spunându-mi că indiferent de caracterul ei, ea mă iubeşte. Când dorea ceva, atâta insista de mult, până ce erai nevoit să-i faci pe plac. După zece luni de căsnicie am găsit-o în pat cu vărul meu, Mihai Botgros. Am înaintat cererea de divorţ în ciuda piedicilor ce-mi stăteau înainte şi în două luni am fost eliberat de o făptură ce sorbea din mine şi ultima picătură de energie.
– E mult mai bine pentru tine. Poţi lua viaţa de la început.
– E foarte greu acest lucru.
– Dar nu imposibil.
– Ai dreptate.
– Dacă ascultam de învăţătura din bătrâni şi mă uitam la familia ei, la neamul ei, nu aş fi făcut o astfel de greşeală.
– Sunt unii care s-au realizat în viaţă, chiar dacă au provenit din familii dezorganizate.
– Poate s-au realizat până la un punct. Dacă te uiţi la oamenii din anumite zone seamănă între ei. De exemplu oamenii din Voislova au anumite trăsături comune, la fel şi cei din Glimboca, asemenea cei din Banat sau Oltenia, România sau Spania, copilul din familii needucate e aidoma familiei biologice, chiar dacă nu a fost crescut de aceştia. Cu alte cuvinte de omul urât şi de omul ce se trage dintr-un neam prost să te fereşti.
– Să înţeleg că frumuseţea sufletului este zugrăvită pe chipul fiecăruia, iar familia spune totul despre cine eşti.
– Da. Oamenii buni au chipul frumos şi luminos, provin din familii bune, sunt educaţi.
…………………………………….

 

Niciun comentariu »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.